Îmi pare rău pentru fiecare moment care s-a transformat în uitare, pentru atunci când am mimat prezenţa mea deşi nu eram cu adevărat lângă tine. Aveam fantezii despre un trecut şi un viitor ideal, într-un peisaj distant. Am alunecat în aventuri pe care nu le vedeam decât în vise. Era inocent. Am crezut că tu nu vei observa. Ţi-am subestimat puterea percepţiilor.
Nu a fost prima dată.
Îmi cer iertare pentru acele momente când am simtit ca „te iubesc”; cuvintele îmi apăreau în minte, dar nu le-am rostit… Nu le-am lăsat să fie spuse. Atunci când ne-am cunoscut îmi promisesem să te primesc în fiecare clipă şi ca am să o fac din adâncul inimii, dar mi-am reprimat această vulnerabilitate.
M-am speriat… şi îmi pare rău. Aş fi putut să mă lupt cu o sută de bărbaţi pe câmpul de luptă dar n-am putut să stau alături de tine şi să jur că ne vom uni în trup, minte şi spirit. Am vrut să mă leg de tine la un nivel profund. Dar eram încă un copil. Îmi pare rău.
Atunci când oceanul vieţii m-a absorbit cu frumuseţea sa înspăimântătoare, am evadat în tine. Şi nu mi-am dat seama că de fapt tu mă minunai cu frumuseţea ta. Am crezut, în mod arogant că fiecare moment pe care îl trăiesc în iubire mă îndepărtează de viaţa mea, în loc să realizez că fiecare moment în afara iubirii, era unul când mă chinuiam de fapt la marginea vieţii, nefericit şi fără sens.
Nu putem să fugim de ceea ce suntem, cine suntem şi unde suntem.
Îmi cer iertare pentru momentele când am fugit de acest adevăr.
Au fost momente când i-am lăsat pe toţi ceilalţi să mă ţină departe de tine, în loc să mă adâncesc în frumuseţea ta autentică, pură. Cultura ne spune că îmbătrânirea nu este naturală, că ridurile trebuie acoperite, părul îndepartat, corpul înmiresmat şi bronzat cu raze electrice. Te ţinem în preajma până când îmbătrâneşti şi apoi te gonim şi te dăm la o parte, pentru a rămâne în umbră, privindu-te în oglindă şi lăcrimând după o tinereţe pierdută. Dar o parte a femeii devine chiar mai frumoasă pe măsură ce îmbătrâneşte. Îmi cer iertare pentru orbirea noastră!
Au fost momente când am preţuit spiritul zeiţelor, indepărtându-mă de carne. Nu ştiam că trupurile noastre frumoase sunt o expresie a spiritului. Îmi cer iertare pentru aceste momente. În clipele grele, când erai rănită şi încercai să îţi vindeci rănile, mă gândeam cum să mă răzbun pe tine. Am fugit către alta ai cărei ochi dansau în lumina lunii, în mod uşor diferit, dar nu la fel de profund ca ai tăi.
Erau momente când diferenţele dintre masculin şi feminin păreau un abis. Şi nu îmi dădeam seama că acelea erau clipele când energiile noastre pluteau împreună. Trebuia doar să te ţin în braţe şi să te preţuiesc şi să te înţeleg.
Iartă-mă pentru momentele când am încercat să fug de emoţiile tale şi am încercat să mă ascund de graţia ta maternă; pentru momentele când nu te-am iubit mai mult. Dar te iubesc mai mult decât ştii. Şi acum nu îmi e frică să admit că am nevoie de tine. Odată am plâns şi am reuşit să îmi ascund atât de repede lacrima, ca tu să nu poţi vedea. Nu ştiam atunci că lacrimile ne purifică spiritual. Îmi pare rău că nu am împărţit acel moment vindecător cu tine. Nici măcar cu mine însumi nu am îndrăznit să faca asta şi nu am lăsat viaţa să se manifeste prin mine.
Sunt pentru totdeauna mut, pentru totdeauna îndragostit de tine, de ceea ce eşti, de modul cum creezi şi ai grijă de frumuseţea asta care suntem noi doi; sunt fascinat de modul cum tu percepi adevărul a ceea ce este cu atâta tandreţe, pentru a-l releva într-o durere adâncă.
Nu am să las să se piardă magia dintre noi. Nu şi de data aceasta. De data aceasta afirm cu toată puterea mea interioară şi te las şi pe tine să o faci din interiorul tău, căci noi suntem o oglindă perfectă şi imperfectă, unul pentru celălalt.
Mulţumesc.
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
