Şcoala vieţii nu se termină niciodată. Oricât de enervant ar fi că e mereu cineva care ne pune note. Care ne scoate la tablă cu lecţia nepregătită. Care ne umple de fiori cu nesuferita frază: „Scoateţi o foaie de hârtie…”.
Unii – naivi – au impresia că dacă au absolvit trei facultăţi, două masterate şi un doctorat – gata, şi-au terminat şcoala. E timpul să-i înveţe pe ceilalţi. Le ştiu pe toate. Alţii – de-a dreptul stupizi – au impresia că, dacă nu se mai duc la şcoală – ce dacă nu şi-au luat nici bacul – nu mai au nimic de învăţat.
Mai mult decât atât. Se apucă să lase urmaşi, pe care îi cresc în ideea că deţin suprema cunoaştere ce nu poate fi contrazisă. „Am dreptate, pentru că eu sunt mama!”. „Eu te-am făcut, eu te omor!” – şi de fapt habar n-au ce-i cu ei pe lumea asta!
Nimeni nu ştie suficient de multe aici, pe pământ. E o lume atât de vastă, atât de complexă, atât de misterioasă, că nimeni nu are dreptul să spună că le ştie pe toate, sau că ştie măcar ceva. „Eu ştiu că nu ştiu nimic” – zicea Socrate, nu degeaba îl aliniem şi astăzi printre cei mai mari înţelepţi.
Cumva însă există în noi această dorinţă de a ajunge la un „Capăt”, de a ne odihni după ce am făcut ce trebuia. Unii îi zic „Absolvire”, alţii îl numesc „Pensie”, unii îi zic „Moarte”, alţii „Iluminare”.
Am ajuns la concluzia că de fapt nu se termină niciodată. Pentru că nu pot să concep ce înseamnă „infinit” decât în termeni de „fără sfârşit”. Când crezi că ai terminat ceva, îţi dai seama că de-abia atunci începe. Oriunde ai fi, pe orice scară.
Adevărul e că orice zi te învaţă ceva nou despre tine. Învăţătura nu stă numai în afară, ci mai ales înăuntru. Cine eşti tu? – şi nu vreau să ştiu cum te cheamă, câţi ani ai, la ce şcoală ai fost şi cine îţi este soţ.
Cine eşti tu, fiinţa misterioasă care se întinde din momentul în care închizi ochii să te scufunzi în tine şi până când îi redeschizi, umplând tot universul.
Habar n-am cine sunt nici eu, dar cred că secretul stă în a rămâne mereu curios să găseşti răspunsul. Nu mă interesează ce-am învăţat la şcoli despre scopul vieţii. Eu ştiu că în mine – ca şi în tine – încă nu toate întrebările şi-au găsit răspunsuri.
Şi mai e ceva. Cei care îşi dau seama că sunt mereu la şcoala vieţii, îşi păstrează tinereţea pentru totdeauna. Cine nu şi-ar dori să rămână mereu la vârsta extemporalelor?
Toate aceste gânduri mi-au venit când am citit povestea de mai jos. Vă las cu ea şi cu o zi frumoasă, plină de învăţături.
In prima zi de facultate, profesorul ni s-a prezentat si ne-a dat drept sarcina sa facem cunostinta cu cineva necunoscut. M-am ridicat sa ma uit in jur si atunci o mana fragila imi atinse umarul.
Cand m-am intors, am vazut o batranica marunta, cu chipul brazdat de riduri, care ma privea cu un zambet ce ii lumina intreaga fiinta.
Spuse: – Buna, frumosule. Ma numesc Rose. Am 86 de ani. Pot sa te imbratisez?
Am izbucnit in ras si, dupa acceptul meu, ma stranse in brate cu putere.
– Ce cauti la universitate la varsta asta frageda si inocenta? am intrebat.
– Vreau sa gasesc un barbat bogat, sa ma casatoresc, sa ma stabilesc la casa mea, sa fac niste copii, raspunse ea zambind.
– Hai sa lasam gluma, am reluat.
Eram foarte curios sa aflu ce o motivase sa abordeze acest gen de provocare la varsta ei.
– Dintotdeauna mi-am dorit sa merg la universitate si acuma mi se indeplineste visul, imi spuse.
Dupa curs ne-am dus la bufetul studentesc si am baut un milkshake de ciocolata.
Ne-am imprietenit pe loc.
Timp de trei luni, zilnic, dupa ore, plecam impreuna si stateam de vorba necontenit. Eram de-a dreptul fascinat sa ii ascult acestei „masinarii a timpului ” confesiunile atat de bogate in intelepciune si experienta.
De-a lungul anului, Rose a devenit ” mascota ” campusului si se imprietenea cu usurinta cu toata lumea, oriunde s-ar fi dus. Ii placea sa se puna la patru ace si sa se lafaie in atentia pe care i-o acorda toata lumea in jur. Si se bucura de fiecare clipa.
La sfarsitul semestrului am invitat-o pe Rose sa tina un discurs la banchetul fotbalistilor. Imi vor ramane mereu in minte invataturile ei.
A fost prezentata si a pornit spre tribuna. Cand a inceput discursul ei pregatit de acasa, scapa trei dintre cele cinci cartonase pe care isi notase ce voia sa spuna. Deranjata si stanjenita, se apleca spre microfon si spuse pur si simplu:
– Imi pare rau ca sunt atat de neindemantica. Am renuntat la bere in favoarea whiskey-ului si marca asta, Lent, ma baga in mormant. N-am sa reusesc sa mai pun in ordine cartonasele astea, asa ca am sa va spun ceea ce stiu.
Noi am ras si ea tusi ca sa-si dreaga glasul. Continua:
– Nu incetam sa ne jucam pentru ca imbatranim. Imbatranim pentru ca incetam sa ne jucam.
Exista numai patru secrete pentru a te mentine tanar, a fi fericit si a deveni un om de succes.
Trebuie sa razi si sa gusti umorul fiecarei zile. Trebuie sa ai un vis. Atunci cand ramai fara vise, mori.
Suntem inconjurati de oameni morti si nici nu ne dam seama.
E o mare diferenta intre a imbatrani si a evolua. Daca ai 19 ani si stai in pat inert timp de un an, fara sa faci un lucru productiv, vei implini 20 de ani.
Daca am 87 de ani si zac in pat timp de un an fara sa fac nimic voi implini 88.
Toata lumea imbatraneste. Nu e nevoie de talent sau pricepere.
Ideea e sa evoluezi, identificand mereu oportunitatile care se ascund in inima schimbarii.
Nu regreta nimic. Cei care sunt deja batrani nu regreta ceea ce au facut, ci mai degraba ceea ce nu au facut.
Numai cei care au regrete se tem de moarte. Si-a incheiat discursul cantand cu avant ” Trandafirul „.
Ne-a incurajat sa ii studiem versurile si sa le punem in practica in viata cotidiana.
Rose si-a luat diploma pe care o dorise atatia ani.
La o saptamana dupa absolvire, Rose s-a stins pe tacute in somn.
Peste 2000 de studenti au fost alaturi de cea care le-a demonstrat ca: nu e niciodata prea tarziu sa fii ceea ce vrei sa fii.
SI NU UITATI:
NU POTI ALEGE SA IMBATRANESTI SAU NU; DAR POTI ALEGE SA EVOLUEZI!
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
