Iată o vorbă pe care toată lumea o rostește cel puțin odată în viață! Chiar și atunci când persoanele în cauză sunt dintre cele care răspund cu rău la binele primit! Culmea ipocriziei! Cum asta?! Așa bine, invidia naște monștrii… de oameni… și a nu face rău cu intenție demonstrează că ai un caracter foarte puternic și o educație solidă dată de niște părinți responsabili cu sufletul copilului lor.
Oamenii trăiesc o competiție continuă, de situare în societate, de viață personală, de avere, de… de… de… și orice văd, aud, sesizează în viața semenului ca fiind cu ceva mai mult decât în viața lui, începe și îi chinuie, chiar dacă de la cel invidiat a primit numai bine și frumos fără de care n-ar fi ajuns să aibe și ceea ce are, sau să ocupe poziția pe care o ocup!
Cândva, Ion al nostru, ca să dăm un exemplu, murea de foame; vecinul, prietenul, bunul samaritean i-a oferit hrană și posibilitatea de a se îndestula prin asigurarea unui loc de muncă! Ion al nostru începe să-i numere averile celui ce i-a întins o mână, și nu numai că i le numără, i le și arată celor ce nu știu cum a făcut avere și rost cel ce este mai bogat decât Ion. Poate mai și îl fură sub pretextul că are și Ion dreptul să fie la fel ca cel căreia nu i se iartă binele făcut; şi, din rău în rău, cel ce a primit binele de la oameni trăieşte numai aşa, primind bine și nedând niciodată decât… rău!
Şi dacă începe să plătească, la un moment dat, răul făcut, se consideră nedreptăţit şi chiar nu-şi explică de ce i se întâmplă ceea ce i se întâmplă! Câţi n-au învăţat meserie de la mari meşteri şi-apoi uită şi primul lovit este ce l-a instruit!
Pe câţi nu-i aduceţi, dragi prieteni, stimați creduli, în casele şi în sufletele dumneavoastră şi constataţi, mai apoi, că vă necinstesc casa şi vă mâhnesc sufletul! Nu întâmplător, mai zice românul,”bine faci, rău primeşti”, vorbă întrecută, însă, de cel mai mare dar pe care îl primeşti atunci când faci bine, mulţumirea sufletească de a fi dat din prea plinul inimii noastre!
