Femela vulturul face un lucru atât de interesant atunci când își alege tatăl copilului. Ea rupe o crenguță dintr-un copac sau tufiș, o ia în cioc, se ridică la o înălțime mare și începe să se învârtă acolo cu această crenguță. Vulturii încep să zboare în jurul femelei, apoi ea dă drumul la ramură jos.
Iar apoi un vultur prinde această ramură în aer, împiedicând-o să cadă, și apoi o aduce femelei foarte atent, de la cioc la cioc. Femela vulturul ia această ramură și o aruncă din nou în jos, masculul o prinde din nou și o aduce la ea, iar ea o aruncă din nou …
Și acest lucru se repetă de multe, de multe ori. Dacă, după un anumit timp și aruncări repetate a ramurii, masculul vultur o ridică de fiecare dată, atunci femela îl alege și se împerechează cu acesta.
De ce face asta, vei înțelege mai târziu.
Apoi se opresc pe o piatră, își construiesc un cuib din crengi dure, iar mama și tata încep să se rupă din ei înșiși, din propria lor carne, cu ciocul, puful și penele. Cu aceste puf și pene, acoperă cuibul, completează toate găurile din el, îl fac moale și cald. Femela vulturul depune ouăle în cuibul moale și cald, apoi le clocește.
Când apar puii de vulturi (și ies la Lumina lui Dumnezeu atât de mici, goi, slabi), părinții îi acoperă cu corpul lor până devin mai puternici. Îi protejează cu aripile de ploaie, de soarele arzător, le aduce apă, mâncare și puii cresc. Penele încep să crească, aripile și coada devin mai puternice.
La un moment dat va veni momentul să părăsească cuibul, deși sunt încă mici. Atunci când mama și tata consideră că este timpul …
Tata stă pe marginea cuibului și începe să-l bată cu aripile: scuturând acest cuib. De ce? Pentru a arunca toate pene și jos, astfel încât să rămână doar un cadru rigid de ramuri, pe care chiar la început le-au țesut și împăturit. Iar puii care stau în acest cuib zdruncinat, se simt inconfortabili, deranjați și nu înțeleg ce s-a întâmplat: deoarece, mama și tatăl au fost atât de afectuoși și grijulii înainte.
În acest moment, mama zboară către o apă, prinde un pește și se așează la aproximativ cinci metri de cuib, astfel încât puii să poată vedea. Apoi, în privirea puilor săi, începe să mănânce acest pește.
Puii stau în cuib, țipă, nu înțeleg ce s-a întâmplat, pentru că înainte totul era diferit. Mama și tata i-au hrănit, le-au adus apa și acum totul s-a schimbat: cuibul a devenit dur, penele și puful au dispărut și chiar părinții înșiși mănâncă pește, dar lor nu li se dă.
Ce să facă? La urma urmei, vrei să mănânci, trebuie să ieși din cuib. Și apoi puii încep să facă mișcări pe care nu le-au mai făcut până acum. Nu le-ar fi făcut mai departe dacă părinții lor ar continua să le îngrijească. Puii încep să se târască afară din cuib. Apoi cade puiul de vultur, atât de stângaci, nu știe încă nimic, nu știe nimic. Cuibul este situat pe o stâncă abruptă, astfel încât nici un prădător să nu se poată apropia.
Puiul se prăbușește de pe această pantă, se rostogolește de-a lungul ei și apoi zboară în abis. Și apoi tatăl (cel care odată a prins crenguțe) se năpustește cu capul în jos și îl prinde pe puiul de vultur pe spate, împiedicându-l să casă. Și apoi, pe spate, îl ridică și îl pune din nou într-un cuibul incomod, se așează din nou pe o piatră și totul începe de la capăt. Acești pui cad, iar tatăl îi prinde.
Și într-unul dintre momentele căderii, puiul de vultur începe să facă o mișcare pe care nu a mai făcut-o până acum: își întinde aripile în vânt, căzând în fluxul de aer și astfel începe să zboare. Așa își învață vulturii, puii să zboare. Și imediat ce puiul începe să zboare de la sine, părinții îl iau cu ei și le arată locurile în care se găsesc peștii.
Acesta este un exemplu foarte bun al modului în care trebuie să ne educăm copiii spiritual și fizic. Cât de important este să nu le oferi prea mult timp „un cuib cald”! Cât de important este să nu-i hrănești excesiv cu pești, când ei înșiși îl pot prinde deja!
Dar cu grijă trebuie să-i învățăm să zboare, dedicându-ne puterea, timpul, înțelepciunea și abilitățile în acest sens! Nu e de mirare că femela alege masculul, aruncând o crenguță. Nu vrea ca copiii ei să se prăbușească.
