Invataturile lui Buddha ne vorbeste despre cele 4 adevaruri nobile din viata

Există o corelaţie tainică între frică şi mândrie - sau una dintre formele mândriei - pe care încă nu o înţeleg mulţi dintre noi .Cred că este în faza incipientă, cea în care mândria doar îţi dă târcoale, când încă nu a pus stăpânire pe tine. Când suntem fără Dumnezeu, ni se face frică. Şi, în loc să intrăm în rugăciune, alegem această formă de autosusţinere deasupra fricii, care ne este mândria, adică doar una dintre formele mândriei. Mândria este un consumator incredibil de energie, pentru că este o falsă situare, o falsă raportare şi o falsă mişcare a sufletului, care, bolnav şi nemângâiat, şi-a pierdut firescul. Un suflet liniştit, un suflet care are pacea lui Dumnezeu este un suflet bine situat, bine poziţionat, în firescul lui, un suflet care nu-şi consumă energia până la epuizare pentru a crea o falsă aparenţă de strălucire. Doamne, cum se leagă toate! Când pierdem legătura cu Dumnezeu intrăm inevitabil în mândrie, mândria de a crede că ne autosusţinem, că ne suntem nouă înşine izvor de viaţă şi de moarte. Doamne! Când sufletul intră în Taina Euharistiei, este imposibil să nu se elibereze de toate complexele de superioritate şi de inferioritate. Şi, ceea ce este extraordinar, este că renunţând la a mai trăi în fictiv, în nefiresc, într-un univers suprapus peste cel real de către construcţiile noastre şi ale celui viclean - care nu sunt decât imaginare, peste Adevăr, sufletul descoperă, plecat în faţa lui Dumnezeu, că este cu mult mai mult, indescriptibil mai mult decât şi-ar fi putut vreodată închipui că este. Însă, pentru asta, sufletul trebuie să înţeleagă ceea ce nu este. Mereu ne împiedicăm în formularea "frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii". Acum parcă înţeleg puţin. Frica de Dumnezeu este prima mişcare a sufletului către recunoaşterea Tatălui. Tu eşti. De acum, eu ştiu că Tu eşti. Adevărata frică de Dumnezeu nu este frica de pedeapsa Lui. Frica fiului risipitor nu era că va fi pedepsit de Tatăl, pentru că ştia că îşi merită pedeapsa. Adevărata frică sfântă a sufletului risipitor este că nu va fi primit în iubirea cea mai de jos a Tatălui. Sufletul păcătos nu doreşte raiul ci, dacă este pătruns de pocăinţă, doreşte doar cele mai de jos ale raiului. Firmiturile. Dar Dumnezeu este un Părinte extraordinar şi bucuria Lui este mereu deplină. Adevărata frică a sufletului risipitor este că Tatăl nu îi va oferi şansa întoarcerii. Că va echivala pedeapsa cu neiubirea. Ce este iadul, dacă nu - aşa cum adesea se spune - imposibilitatea sufletului de a simţi iubirea lui Dumnezeu? Iertarea nu este posibilă fără iubire. Iertarea este o ruptură în logica păcatului, un salt supracauzal, care anulează resentimentul. Întruparea Domnului Hristos nu poate fi înţeleasă decât în logica Iubirii lui Dumnezeu. Cred că sufletul care se teme de pedeapsa lui Dumnezeu a pus început bun, dar teama de pedeapsă ne ţine doar temporar departe de păcat. Până ce nu intrăm în iubirea - fie ea şi cea mai de jos - a Tatălui, nu putem începe pocăinţa, dar şi calea către iubire nu este alta decât pocăinţa. Sub timp, mintea încearcă să introducă momente, etape, separări, disocieri. Doamne! Fiecare suflet trebuie să facă un alt suflet să simtă puţină iubire. Să ştie că există iubire şi astfel să înceapă să caute o iubire şi mai mare. Nu se poate ca cineva care a gustat puţin din iubirea lui Hristos să nu vrea mai mult. Sufletul meu nu saltă de bucurie DOAR pentru că este iubit! Sufletul meu saltă de bucurie pentru că iubeşte! Da! Adevărata fericire nu este doar să mă simt iubit, ci să iubesc, să simt cum iese din inima mea, din inima fiinţei mele iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele meu. Recunoştinţa şi mulţumirea cresc în mine primind: sufletul meu se închină până la pământ pentru asta. Bucuria în schimb, creşte dăruind: sufletul meu saltă până la cer dăruind! Doamne, fiecare dintre noi am greşit dar Nu lăsa păcatele noastre să fie piedică în calea iubirii Tale! Din nou, sentimentul că păcatele se susţin, că sunt interdependente. Metanoia nu îmi pare posibilă câtă vreme mintea, raţiunea rece nu este transfigurată de Hristos. Când spun: vino Doamne, sau facă-se voia Ta, Îl las pe El să fie întru mine. Lupta este mai uşoară şi mândria inutilă, de vreme ce meritele nu sunt ale mele. Iar rezultatele? Infinit mai bune. Doamne, când se va uni voia mea cu Voia ta? Când mă înveţi să zic: facă-se Voia Ta, Tu nu doreşti să desfiinţezi voia mea, nu? Tu vrei doar să ne unim voinţa, a mea cu a Ta, către Tatăl, nu? Ăsta este dorul Tău nemărginit, de a ne cuprinde în îmbrăţişarea Părintelui, nu-i aşa? De aceea ai venit între noi, nu-i aşa? De aceea Ţi-ai întins braţele pe cruce, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, nu-i aşa? Iar când ne-ai lăsat pe Mângâietorul ai ştiut că fără El ne-am fi rătăcit, nu-i aşa? Minunat eşti, Doamne! Iti multumesc !
Publicitate

Cele patru Adevaruri Nobile au ca preocupare fundamentala suferinta. Ce este ea? De unde provine? Cum poate inceta? Raspunsurile se afla in invataturile lui Buddha.

Cele patru Adevaruri Nobile

  • 1. Viata inseamna suferinta
  • 2. Suferinta are la origine atasamentul
  • 3. Putem atinge punctul in care suferinta inceteaza
  • 4. Suferinta inceteaza cand urmam Calea cu Opt Brate

1. Viata inseamna suferinta

A trai aduce suferinta. Acest lucru se intampla nu numai din cauza faptului ca natura umana nu este perfecta, ci si pentru ca lumea in care ne ducem existenta este la fel de imperfecta ca si noi. In timpul vietii noastre trebuie inevitabil sa induram suferinta fizica precum durerea, bolile, ranile, oboseala, stresul, batranetea si, in cele din urma, moartea; suferinta psihologica este exteriorizata prin stari de tristete, frica, frustrare, dezamagire si depresie. Chiar daca exista mai multe grade de suferinta, dar si experiente placute pe care pe percepem in opozitie cu suferinta, precum fericirea, confortul, usurarea, per total, viata este imperfecta si incompleta din cauza efemeritatii lucrurilor din lumea in care traim.

Aceasta inseamna ca nu putem niciodata sa tinem in permanenta langa noi lucrurile dupa care tanjim si la fel cum momentele frumoase vor trece pe langa noi, asa se va intampla si cu cei pe care ii iubim si chiar cu propria persoana. Vom inceta sa mai existam intr-o buna zi.

2. Suferinta are la origine atasamentul

Originea suferintei este atasamentul fata de lucrurile trecatoare si ignoranta rezultata din acest atasament. Lucrurile efemere nu includ doar obiectele fizice care ne inconjoara, ci si ideile si, intr-un sens larg, toate “obiectele” perceptiei noastre. Ignoranta este lipsa intelegerii modului in care mintea noastra se ataseaza de lucrurile trecatoare. Motivele pentru care atingem suferinta sunt dorinta, pasiunea, ardoarea, urmarirea bogatiilor si a prestigiului, a faimei si a popularitatii sau, mai pe scurt: suferinta o dobandim atunci cand nu lasam din mana o idee sau un lucru, cand ravnim.

Pentru ca “obiectele” atasamentului nostru sunt efemere, pierderea lor este inevitabila si astfel ajungem la suferinta. “Obiectele” atasamentului includ de asemenea si idea unui “eu” care este o iluzie, pentru ca nu exista un “eu” care sa nu fie, la randul sau, efemer. Ceea ce numim “eu” este doar o entitate imaginata pentru ca noi suntem doar o parte nesemnificativa a universului ce este in continua expansiune.

Publicitate

3. Putem atinge punctul in care suferinta inceteaza

Suferinta inceteaza atunci cand noi atingem nirodha. Nirodha inseamna descatusarea de pofte senzuale si de atasamentul conceptual. Al treilea Adevar Nobil exprima ideea conform careia suferinta poate fi stopata prin inlocuirea poftelor si a dorintelor personale cu dragostea fata de divin, fata de natura, fata de tot ceea ce ne inconjoara. Nirodha inlatura din sufletele noastre orice forma de atasament efemer. Acest lucru inseamna ca suferinta poate fi infranta prin orice fel de activitate facuta cu mintea limpede si cu sufletul deschis. Realizarea si perfectionarea starii adevarate de fericire si liniste este un proces care ne trece prin mai multe stadii, cel final fiind Nirvana. Nirvana inseamna libertate fata de toate grijile, complexele, stereotipurile si ideile. Nirvana nu poate fi inteleasa de cei care nu trec prin experienta vietii asa cum trebuie, liberi de atasamentul fata de “obiecte” si de dorinte.

4. Suferinta inceteaza cand urmam Calea cu Opt Brate

La capatul suferintei este o cale graduala, Calea cu Opt Brate, care ne conduce spre renastere. Ce ne invata ea?

• corecteaza-ti gandurile: evita sa ii ranesti pe ceilalti si sa ai parere gresite (actiunile nu au consecinte, nu exista cale prin care suferinta poate inceta etc.);

• corecteaza-ti vorbele: evita sa minti, sa barfesti, sa ai un ton separator etc.;

• corecteaza-ti actiunile: evita sa ucizi, sa furi sau sa ai un comportament sexual neadecvat;

• corecteaza-ti traiul zilnic: urmeaza atitudinea corecta in ganduri, vorbe, actiuni;

• corecteaza-ti intelegerea: incearca sa atingi intelepciunea adevarata;

• corecteaza-ti eforturile: dupa ce faci primul pas, ai nevoie de perseverenta pentru a continua;

• corecteaza-ti atentia: fii constient de “aici si acum” in loc sa visezi la “acolo si atunci”;

• corecteaza-ti concentrarea: trebuie sa ai intotdeauna o stare de spirit echilibrata

Asadar, daca ne indepartam de pofte si de atasamentul fata de “obiecte” invatand sa ne controlam corpul si mintea astfel incat sa ii ajutam pe ceilalti si nu sa ii ranim, vom deveni mai intelepti, ne vom cunoaste propria minte si vom inceta suferinta.

Publicitate
Alte Articole
Dezvoltare Personala
"Să ne abținem să criticăm, fie și cu bună intenție, căci a răni pe cineva este ușor, iar a îndrepta e imposibil." [Arthur Schopenhauer] Am invatat ca gandurile vorbesc intre ele cand oamenii nu au curajul sa invete a vorbi despre nefericirile si desertaciunile vietii lor. Am invatat ca toti ne nastem cu un singur norisor de praf ascuns intre deziluzii; si speram pana in ultima secunda sa vina cineva sa ni-l stearga. Dar mereu amanam decizia de a-l forta sa o faca. Traim in neguri amagirea propriilor vieti scaldate in abisurile unui lac care inca isi pastreaza imensitatea, desi parca toti pestii s-au zbatut intre sens si nonsens pentru a ajunge sa cutreiere abisurile cele mai profunde. Ne intrebam unii pe altii de ce nu avem curajul sa ne cutreieram propriile fiinte pentru a gasi jumatatea de suflet care sa stearga firisorul de praf de pe pantofii inimilor. Ne e teama de sufletele noastre, ne e frica de suferinte si neajunsuri, de deziluzii si de desertaciuni, de parca nu toate clipele s-ar sparge in secunde hoinare pentru a nu lasa nici un ciob sa isi reintregeasca vesnicia. Ne e teama de noi. Prea teama sa nu ne descoperim in fata altora, din orgolii nemasurate sau din frica de apropiere; de parca inimile ne-ar cere vreodata voie sa iubeasca! Incercam sa mascam sinceritatile si sa tragem linie acolo unde ne repetam neincetat ca este capatul de rand. Fara a intelege ca sufletele nu au markere cu care sa isi traseze despartirile. Incercam sa zambim atunci cand inimile isi strang lacrimile in buchete de dureri si afisam zilnic mastile indiferentei sau ale fericirii atunci cand undeva, in buzunarul singurei realitati se ascunde iubirea. Dezamagirea. Sau doar Amagirea. De parca nu ne-am cunoaste propriile ganduri si deziluzii, propriile trairi si amenintari. Si, da, incercam atatea cai de a respinge sentimentele, doar din dorinta de a convinge ca puterea este singura care ne arata cat suntem de demni in fata vietii. Si, da, ajungem sa ne respingem si gandurile, si visele, si sperantele, si idealurile… … am invatat ca ceea ce nu pot niciodata sa resping este Realitatea! O simt in fiecare cotlon de gand, in fiecare adiere de vant din suflet, in fiecare raza de soare care imi zambeste in diminetile in care imi calc pe orgolii si incerc sa descifrez mesajele sufletului meu. Am invatat ca atunci cand nu vrei sa deschizi usa inimii, vine cineva si o sparge fara a te intreba. Si ajunge sa cladeasca in interior un intreg palat de sperante. Fara sa vorbeasca, fara sa planga, fara sa ceara, fara sa rada, fara sa alerge, fara sa iti dea de ales. Dar mai ales… fara sa VREA. Am invatat ca ajungi sa iti cladesti nemurirea pe pamantul sufletului care asemeni tie, respinge realitatea si o condamna, care strange la piept dorinta de a trece prin viata cu fruntea sus. Am invatat ca singurul suflet care te merita este cel care iti spune ca nu vrea sa te merite. Ca singura inima care are nevoie de tine este exact cea careia tu ii spui ca nu are nevoie de tine. Ca singurele cuvinte care merita spuse sunt chiar cele pe care nu vrei sa le spui… din teama. Am invatat ca singurul drum care duce catre fericire este exact acela pe care tu nu ai curajul sa pasesti. Din teama de a nu suferi, din teama de a nu dezamagi sau pur si simplu din teama de teama. Am invatat sa accept ca in viata mea pana si cioburile s-au spart pentru a reintregi increderea ca eu sunt singura picatura de roua care poate uda puterea de a crede in realitate. Am invatat ca prieteniile nu se numesc prietenii! Ca aici este vorba despre “schimbarea valorii gramaticale a sufletului”. Ca aici substantivele se pot transforma in adverbe. Definitiv. Adica… prietenia se transforma in Tot atunci cand gandurile vorbesc intre ele. Mda, chiar asa! Hrana pentru sufletul tau: Timpul trece oricum, indiferent daca tu lasi gandurile sa vorbeasca intre ele, in locul tau, sau daca TE inveti sa vorbesti tu, in locul lor. Si tacerea ta ar putea insemna sa castige altul. Iar tu sa traiesti privind la fericirea lui! de Monica Berceanu