O lectie foarte frumoasa de viata pentru oamenii care inca nu cred in dragostea adevarata.
Au fost odata doi tineri care se iubeau foarte mult. Dupa o vreme, barbatul a decis ca este timpul sa faca pasul cel mare, asa ca a cumparat un inel si, cu toate emotiile din lume, a cerut-o de sotie.
El: “Am nevoie de tine… pentru toata viata!”
Ea: “De ce?”
El: “Pentru ca te iubesc. Si pentru ca nu pot trai nicio clipa fara tine.”
La scurt timp cei doi s-au casatorit. Erau cei mai fericiti oameni din lume. Insa, in doar cativa ani, rutina s-a instalat. Nici macar venirea celor doi copii nu i-a mai putut apropia. Au inceput sa se rareasca florile, cadourile, declaratiile de dragoste si chiar si momentele intime.
Anii treceau, copiii cresteau si, odata cu ei, cresteau si problemele. A urmat mersul la scoala, adolescenta, casatoria. Copiii au plecat din casa parinteasa, lasandu-si parintii singuri.
Cei doi imbatraneau si se distantau tot mai mult. Erau zile in care nici macar nu isi mai vorbeau (pentru ca nu aveau nimic sa isi spuna).
Batranica s-a imbolnavit si a ajuns la spital. Era o situatie foarte dificila, iar medicii i-au spus ca nu mai are nicio sansa si l-au sfatuit pe batranel sa se pregateasca de ce era mai rau. In acel moment, barbatul si-a dat seama de greseala pe care o facuse. El s-a dus imediat la sotia lui, s-a apropiat de patul ei, a luat-o de mana si i-a spus:
“Tu nu vei muri… nu acum!”
Ea: “De ce?”
El: “Pentru ca te iubesc! Vreau sa lupti, vreau sa avem o batranete fericita. Nu te da batuta!”
Pe obrajii zbarciti de trecerea timpului si de problemele vietii curgeau siroaie de lacrimi. In acel moment batranica si-a dat seama ca are motive sa traiasca si a luptat pentru viata ei. In cateva saptamani ea s-a vindecat, a mers acasa… si cei doi au trait ani frumosi si fericiti impreuna.
Morala: Nu iti lasa niciodata partenerul la greu. Lupta alaturi de el in bataliile vietii. Dragii mei, iubirea vindeca, iubirea face minuni, iubirea te transforma. Iubirea este forta de care avem nevoie in fiecare zi.
In fiecare clipa
A fost odata ca niciodata, un fir de nisip, ce s-a risipit pretutindeni si nicaieri cautand imaginea formei. Nisipul s-a umplut de apa tacerii, de sine insasi, pana a devenit un izvor. Si multa vreme a fost izvor pana cand intr-o zi a indraznit sa ceara Apa Iubirii. Iar Tatal i-a raspuns : Izvorul nu are nevoie de apa. … ci doar de bucuria de a fi izvor, atunci are totul. S-a resemnat multe zile in Apa Tacerii, pana a venit ziua in care si-a dat seama ca seaca in sine insasi.
Si nu seca numai din ce este, seca si din ce a fost si din ce putea deveni. Apa Tacerii a ramas fara apa. Secase. Nu se mai simtea pe sine dar ii ramasese darul de a deveni oricand un izvor. Intr-o zi privind cerul, o stea i-a reamintit de bucuria de a fi. Si atunci steaua i-a spus izvorului: “Daca nu stii cat esti de minunat, nu trebuie decat sa iti reamintesti cum te priveste Dumnezeu in fiecare clipa!”
O caldura imensa mi-a inundat pieptul si am imbratisat cel mai frumos dar al vietii, care m-a mangaiat pe obraz si m-a sarutat pentru prima data in aceasta viata. De cand ma priveste Dumnezeu sunt din nou un izvor, care nu are nevoie de alta apa, caci apa s-a transformat in Iubire.
Am mai inchis un capitol din cartea vietii. Insa noua pagina se scrie atat de frumos si stii de ce? pentru ca Dumnezeu ma priveste,
cu dragoste,
Karyn
