“Viata nu este ce ai trait, ci ce iti amintesti ca ai trait si cum ti-o amintesti pentru a o povesti.” – Gabriel Jose Garcia Marquez
Nu inteleg sub nici o forma de ce, in ultimii ani, oamenii isi amana atat de mult… fericirea.
In ultima vreme, ma gandesc din ce in ce mai mult la viata. La a mea si la viata in general. Nu pentru ca as simti anii ce au trecut, ci pentru ca imi doresc sa inceapa cumva. Viata. Tot o simt pe la mijloc. E tot pe la mijloc de ceva vreme si nu imi place.
Sunt un om sensibil, melancolic, iubesc sa fiu cu nasul in carti si capul in nori, dar sunt si foarte practica, iar omul practic din mine ma tot trage de ganduri. Si ma uit in jur. Se spune ca daca vezi si ca nu esti singur intr-o situatie, te poti simti mai bine. Problema este ca eu ma simt si mai rau. Ma deprima. Ma deprima sa vad oameni tristi si singuri. Ma deprima sa vad familii care se destrama din ce in ce mai usor. Sa vad oameni care se iubesc si renunta unii la altii cu mare usurinta, iar apoi stau si isi duc dorul. Ma deprima sa aud de oameni care se pierd in relatii virtuale ani de zile – deoarece nu stiu cum sa faca fata unei relatii reale – doar pentru a avea cu cine sa isi imparta gandurile si sa uite de singuratatea din ei si din jur.
Sunt frumoase si relatiile platonice, dar omul e fiinta sociala si are nevoie de oameni. Are nevoie de o seara intr-un local, de galagie in jur, de rasete, de o strangere de mana intamplatoare sau convingatoare. Are nevoie de un umar. De cineva cu care sa isi imparta nu doar gandurile ci sufletul, viata, patul. Patul care oricat de puternic ai fi, in timp devine din ce in ce mai mare, mai rece, mai apasator. Nu mai gasesti in el linistea. Gasesti nopti albe.
Nu inteleg sub nici o forma de ce, in ultimii ani, oamenii isi amana atat de mult… fericirea. Ori se grabesc si in graba lor se pierde toata frumusetea relatiei si se despart prematur, ori tot amana si amana pana raman singuri. Toti se gandesc la iubire, dar toti o dau deoparte. Unii din cauza carierei, altii din cauza fricii de suferinta, iar altii din inconstienta. Si ajungem aici. In mijlocul unei vieti care e tot la mijloc si nu mai incepe.
Suferim unii dupa altii. Ne pierdem in trecut fara nici o posibilitate de a ne rupe de el si nu mai vedem nimic in departare. Niciun cer, nicio zare, niciun soare. Nimic. Eu cred ca viata e bine sa o traiesti fara sa o gandesti prea mult. Pur si simplu ca si cum ai fi pe varful unui munte cu parasuta pe umeri si spui: sar! Si… sari! Daca nu sari atunci, poti pierde tot farmecul ei pe parcurs. Sau vei alerga dupa ea ca dupa un ultim tren in care daca nu mai ajungi se va duce, iar tu vei ajunge numai in statii trecatoare si reci.
Nu va mai asteptati viata. Traiti-o! Gustati-o! Lasati-o sa va traiasca cand este timpul si nu o mai grabiti! Viata are un ritm al ei. Cred ca daca vrem sa avem o viata buna, trebuie doar sa simtim acest ritm.
“Dupa cum o zi bine intrebuintata ne da un somn linistit, tot astfel o viata bine folosita ne da un sfarsit fericit.” – Leonardo da Vinci
