Viaţa are un şablon, şi e bine să-l înţelegi. Fiziologii spun că, din şapte în şapte ani, corpul şi mintea trec printr-o criză de schimbare. La fiecare şapte ani, toate celulele din corp se schimba, se reînnoiesc. De fapt, dacă trăieşti şaptezeci de ani, durata medie de viaţă, corpul tău moare de zece ori. În fiecare al şaptelea an al vieţii, totul se schimba – este exact ca schimbarea anotimpurilor. În şaptezeci de ani, cercul e complet. El are zece diviziuni.
În realitate, viaţa omului n-ar trebui să fie împărţită în copilărie, tinereţe şi bătrâneţe, pentru că din şapte în şapte ani începe o nouă vârsta, se face un pas nou.
În primii şapte ani copilul este autocentrat, de parcă ar fi centrul universului. Toată familia se învârte în jurul lui. Dorinţele îi sunt îndeplinite imediat, căci altfel îl apucă pandaliile, tipa, plânge, face urât. El trăieşte ca un adevărat împărat – mama, tata îi sunt servitori, toată familia trăieşte doar pentru el. Şi bine-nţeles că el crede că lucrul ăsta e valabil şi pentru lumea mai largă. Luna răsare pentru el, soarele răsare pentru el, anotimpurile se schimba pentru el. Un copil de şapte ani este absolut egoist, mulţumit de sine. Nu are nevoie de nimeni şi nimic, se simte complet.
După şapte ani se produce o schimbare. Copilul nu mai e autocentrat; devine excentric, ad literam. Se mişcă spre ceilalţi. Ceilalţi – prietenii, găştile – devin fenomenul important. Acum nu mai e atât de interesat de sine; e interesat de ceilalţi, de lumea mai mare. Începe să cerceteze, vrea să afle tot, pune mii de întrebări, aducându-şi părinţii la exasperare, devine o pacoste. Îl interesează totul, vrea să ştie tot. Omoară un fluture ca să vadă ce are înăuntru, strica o jucărie ca să vadă cum funcţionează. Dacă e bărbat, nu-l interesează fetele. Pe fete nu le interesează bărbaţii. Dacă o fată se joacă cu băieţii, e privită ca un băieţoi, ceva nu e în regulă cu ea. Psihiatrii şi psihologii spun că acest al doilea stadiu este homosexual.
După al paisprezecelea an de viaţă se deschide o a treia uşă. Pe băieţi nu-i mai interesează băieţii, pe fete nu le mai interesează fetele. Sunt politicoşi, dar lipsiţi de interes. De asta prietenia care se leagă intre şapte şi paisprezece ani este cea mai adâncă, şi nu se va mai lega niciodată în viaţă, pentru că numai între şapte şi paisprezece ani mintea este homosexuală. Copiii care s-au împrietenit atunci rămân prieteni pe viaţă, legătura este foarte profundă. Îşi vor mai face prieteni, dar acei prieteni vor fi mai degrabă cunoştinţe; fenomenul acela profund care s-a întâmplat între şapte şi paisprezece ani nu se va mai repeta.
După al paisprezecelea an, pe băiat nu-l mai interesează băieţii. Dacă totul decurge normal, îl interesează fetele. Acum devine heterosexual, interesat cu adevărat de opusul lui, de adevăratul celălalt.
Al paisprezecelea an este un an revoluţionar, important. Sexul devine matur, adolescentul începe să se gândească la sex; fanteziile sexuale încep să domine visele. Bărbatul devine un mare Don Juan, începe să curteze fetele. Apare romantismul, poezia.
La douăzeci şi unu de ani, dacă totul decurge normal, şi adolescentul nu este forţat de societate să facă ceva care nu este firesc, adolescentul devine tânăr, e interesat mai mult de sătuţul social decât de iubire. Are ambiţii, vrea un Rolls Royce, vrea o casă mare, vrea să fie un om de succes, un Rockefeller, un prim ministru. Ambiţia devine preponderenţă. Toată preocuparea tânărului se canalizează pe viitor, pe reuşita, pe competiţie, pe strategia în bătălia pentru poziţia socială.
Acum el intră în lumea nebuniei. Piaţa devine acum lucrul cel mai important. Întreaga lui fiinţă se îndreaptă spre piaţa: bani, putere, prestigiu.
De la douăzeci şi unu la douăzeci şi opt de ani, tânărul duce o viaţă aventuroasă, are ambiţii mari, dorinţe mari şi lupta prin toate metodele să şi le realizeze. La douăzeci şi opt de ani, devine conştient de faptul că nu toate dorinţele pot fi împlinite. Înţelege mai bine ca multe dorinţe sunt irealizabile. Acum începe să-l intereseze mai mult siguranţa şi confortul, şi mai puţin aventura şi ambiţiile. Începe să se aşeze. Al douăzeci şi optulea an de viaţa marchează sfârşitul perioadei hippie…
La trezeci și cinci de ani energia vitală atinge punctul omega. Cercul este jumătate complet şi energiile intră în declin. Acum, omul nu e interesat numai de siguranţă şi confort, el devine conservator. Nu numai că nu-l interesează revoluţia, ci devine antirevoluţionar. Acum este împotriva tuturor schimbărilor, este conformist, conservator. Este împotriva a tot ce e revoluţionar, vrea să păstreze stătu quo, adică starea în care se află lucrurile în momentul de faţă, şi e împotriva oricărei schimbări care ar putea să-i pună în pericol stabilitatea. Este împotriva hippioţilor, a rebelilor. Acum este cu adevărat un membru de bază al cetăţii…
La treizeci și cinci de ani, omul face parte din lumea convenţională. Începe să creadă în tradiţii, în trecut, în Vede, în Coran, în Biblie. Este împotriva schimbării, pentru că orice schimbare îi poate tulbura viaţa, iar acum are mult de pierdut. E de partea legii, a religiilor, a reglementărilor, a disciplinei, şi combate anarhismul.
La patruzeci şi doi de ani erup tot felul de boli fizice şi mentale, căci acum viaţa e în declin. Energia se îndreaptă spre moarte. Dacă la început energiile erau în urcare şi omul devenea tot mai vioi, mai energic, mai puternic, acum se întâmplă exact pe dos – cu fiecare zi omul e tot mai slab. Însă obiceiurile persistă. Dacă acum mănâncă la fel de mult ca la 35 de ani, se îngraşă, şi încep să apară tot felul de boli – tensiune mare, atacuri de cord, insomnie, ulcere. Toate acestea se întâmpla în preajma vârstei de 42 de ani, care este unul dintre cele mai periculoase puncte. Părul începe să cadă, încărunţeşte. Viaţa se transformă în moarte, încetul cu încetul.
În prejma vârstei de 42 de ani religia devine pentru prima dată importantă, pentru că religia este profund preocupată de moarte. Acum moartea se apropie, şi omul caută refugiul în religie…
La patruzeci şi nouă de ani, căutarea a devenit clară. I-au trebuit şapte ani să devină clară. Acum apare hotărârea. Nu te mai interesează ceilalţi. Pe bărbaţi, nu-i mai interesează femeile, pe femei nu le mai interesează bărbaţii – se instalează menopauza.
Omul nu prea mai are chef de sex. Toată treaba i se pare puţin cam juvenilă, puţin cam imatură… Aşa cum la paisprezece ani dorinţa sexuală apare în mod firesc, la fel de firesc ea se estompează la patruzeci și noua de ani. Trebuie să fie aşa, pentru că fiecare ciclu trebuie să se încheie…
Acum omul a întors spatele vieţii şi ambiţiilor şi dorinţelor – s-a terminat. El se îndreaptă spre singurătate, spre el însuşi. Înainte nu putea fi singur; existau responsabilităţi de îndeplinit, copii de crescut. Acum copiii sunt adulţi, căsătoriţi, sunt aşezaţi la casele lor. Nu mai sunt hippioţi, trebuie să aibă în jur de 28 de ani. Acum e vremea ca părintele să lase casa în urmă, să se desprindă de problemele lumeşti, să înceapă să privească spre pădure, să coboare în sine, să devină introvertit, să fie din ce în ce mai înclinat spre meditaţie şi rugăciune.
La vârsta de cincizeci şi şase de ani se produce iar o schimbare, o revoluţie; acum nu mai e de ajuns ca omul să privească spre pădure, el trebuie să plece în pădure. Viaţa e pe sfârşite, moartea e tot mai aproape. Dacă la 49 de ani nu mai e interesat de sexul opus, la 56 de ani încep să nu-l mai intereseze ceilalţi, indiferent de sex, societatea, formalităţile sociale, formele de înregimentare. S-a terminat cu „socializarea”, cu apartenenţa la diverse cluburi, organizaţii sau grupuri. A trăit destul, a învăţat destul; acum mulţumeşte tuturor şi părăseşte formă de organizare respectivă. Cincizeci şi şase de ani este vârsta la care trebuie să devină în mod firesc un sannyasin. Trebuie să îmbrăţişeze sannys-ul, renunţare, să iasă din societate. E firesc – aşa cum a intrat, trebuie să iasă, pentru că dacă n-ar ieşi, s-ar sufoca.
La şaizeci şi trei de ani redevine copil, este interesat numai de sine. Asta înseamnă meditaţia – să cobori în tine, ca şi cum totul s-a prăbuşit şi numai tu exişti. Redevine copil, inocent, începe să coboare în sine. I-au mai rămas de trăit numai şapte ani, trebuie să se pregătească de moarte. Trebuie să fie gata să moară.
Ce înseamnă să fii pregătit să mori? Înseamnă să mori sărbătorind, să mori fericit, să întâmpini moartea cu braţele deschise, să fii dornic să mori. Dumnezeu ţi-a dat prilejul de a fi şi de a învăţa, şi ai învăţat. Acum ai vrea să te odihneşti. Acum ai vrea să pleci acasă. Tot ce-a fost până acum a fost sejur. Ai rătăcit pe un tărâm străin, ai trăit cu oameni străini şi ai învăţat multe. Acum e vremea să te întorci acasă.
La şaizeci de ani, omul se închide de tot în sine. Nu citeşte, nu vorbeşte mult. Este tot mai tăcut, tot mai mult el cu sine, total indiferent la ce se petrece în jurul lui. Încetul cu încetul energia slăbeşte.
La vârsta de şaptezeci de ani e pregătit. Dacă a urmat acest şablon natural, cu nouă luni înainte de moarte îşi dă seama că moartea vine, e conştient de asta. Aşa cum copilul trebuie să petreacă nouă luni în uterul mamei înainte de a se naşte, înainte de a muri omul trebuie să petreacă nouă luni în sine. Cu nouă luni înainte de venirea morţii, omul intră iarăşi în uter, numai că acum uterul nu mai e în mamă, ci în el însuşi.
Indienii numesc cel mai tainic altar al unui templu, garbha, uter. Denumirea e foarte simbolică. În ultima fază a vieţii, cu nouă luni înainte de moarte, omul intră în sine, propriul său corp devine uter. El coboară în cel mai tainic altar, unde flacăra arde veşnic, unde se află lumina, unde trăieşte Dumnezeu. Acesta e procesul natural.
Pentru acest proces natural nu e nevoie de viitor. Trebuie să trăieşti clipa prezenta. Clipa următoare va veni de la sine. Aşa cum râul curge şi ajunge în ocean, tot aşa curgi şi tu şi ajungi la sfârşit, la ocean…
Când ajungi la şaptezeci de ani, când eşti gata să mori – dacă ai trăit totul aşa cum trebuie, în prezent, fără să amâni nimic pentru viitor, fără să visezi la viitor, dacă ai trăit total clipă. Indiferent cum a fost ea – cu nouă luni înainte de moarte devii conştient de faptul că vei muri…
Moartea este încununarea, împlinirea. Viaţa nu sfârşeşte în moarte; de fapt, viaţa înfloreşte în moarte. Însă pentru a cunoaşte frumuseţea morţii trebuie să fi pregătit pentru ea, trebuie să înveţi artă de a muri.
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
