Viata nu este formata numai din intamplari frumoase, uneori cadem, insa trebuie sa ne ridicam si sa mergem mai departe la fel ca un bebelus care invata sa mearga…

Publicitate

“Învață din ieri, trăiește pentru astăzi și spera pentru ziua de mâine. Cel mai important lucru este să nu încetezi niciodată să te întrebi.” – Albert Einstein

Bebelușul care învață să meargă e o ”metaforă” excepțională pentru viață; el face câțiva pași, apoi cade, se lovește, plânge puțin și încearcă iarăși. Dacă am fi abandonat să mergem din nou și din nou cu încăpățânare, în ciuda loviturilor și a durerilor pricinuite de ele, n-am fi cunoscut mersul, am fi trăit în poziție orizontală, precum animalele.

Spunea un mare om de știință că nu inteligența ne diferențiază de animale, ci mersul vertical! Însăși veticalitatea noastră e născută din perseverență, din alegerea instinctivă de a ne ridica de fiecare dată până ce izbutim să mergem fără efort. ”Metafora mersului” se poate aplica vieții, se poate regăsi în psihologia omului puternic, care nu abandonează mersul, ori de câte ori s-ar prăbuși.

Orice durere te-ar lovi, orice pierdere ai suferi, orice vis ți s-ar zdrobi și ți-ar curge ca apa printre degete, continuă să mergi, precum bebelușul care ai fost și care n-a abandonat dorința și bucuria de a trăi vertical. Pentru un om, și dacă nu mai vrea să meargă, și dacă se teme, și dacă se preface că merge, și dacă amărăciunea sau dezolarea îl imobilizează cumva, el – în fapt – se află automat într-o continuare, într-un fel de a merge, el…merge în ritmul trăilor sale, fie și stând, fie și blocat!

Viața e un mers continuu, iar noi suntem bebelușii care cad, se lovesc, suportă durerile, vânătăile sufletului, ale ființei și, uneori, deseori chiar, mulți, prea mulți dintre noi, credem că nu mai putem merge. Noi mergem și dacă ne percepem neputiința, mergem pe brânci, dar mersul pe brînci ne otrăvește, căci e o interpretare irațională aceea că ”nu putem”. Putem și când credem că nu putem, dar atunci ne folosim puterea interioară pentru a ne hrăni slăbiciunea.

Atunci devenim victime ale credinței investite greșit, victime ale puterii noastre, folosită și ea greșit, renunțăm la verticalitatea ce ni se cuvine și la inteligența ce se naște din ea, concentrîndu-ne mintea negativ, asupra slăbiciunii noastre, în loc să o focalizăm asupra puterii noastre. Natura ne-a echipat cu puterea de a suporta orice traumă și a merge mai departe, indiferent ce pierdem sau se schimbă în viețile noastre. Poate părea banal ce spun acum, dar e o banalitate fundamentală, care – neînțeleasă cum se cuvine și la vreme – ne poate bloca, ne poate îmbolnăvi grav și ne poate duce chiar la autodistrugere.

Publicitate

Un om, oricine ar fi el, cât de neînsemnat s-ar simți, trebuie să știe că poate merge mai departe, la fel de insistent și de frumos cum merge bebelușul, după fiecare cădere, după fiecare dezastru, după orice traumă. Singurul motiv pentru care viața unui om se oprește, singurul motiv pentru care unor oameni le moare sufletul, vitalitatea și viața însăși, cu toate că par vii, este credința lor că sunt morți pentru că au pierdut o situație, un om sau ceva valoros pentru ei.

Credința că nu mai ești nimic fără ceva sau fără cineva poate fi ucigătoare, dar ea-i doar rodul concentrării eronate a minții, doar rodul unei iluzii, așa încât nu trauma ucide, ci credința că ești distrus! Aceasta este o credință irațională, pe care am hrănit-o cu toții și de aceea probabil că noi, oamenii, suntem traumatizați în diferite grade, suntem puțin blonavi în diferite aspecte ale sinelui nostru. Unii suportă greu părăsirea, abandonul, separarea de cineva iubit. Alții suportă greu pierderile materiale.

Unii nu-și suportă libertatea, iar alții nu suportă lipsa de libertate. Orice ar părea insuportabil nu-i altceva decât percepția că nu putem trăi și merge mai departe fără obiectul pierdut. Ar trebui să ne restabilim luciditatea și capacitatea de a observa ideea rațională că ”putem” exista fără orice și oricine, afară de noi înșine. Viața înseamnă schimbare; până și copiii ar trebui învățați că schimbarea e singura certitudine a vieții, că nu există nimic etern într-o lume în care totul se schimbă.

Pregătirea corectă pentru schimbare poate însemna pregătirea corectă a minții și a sufletului pentru un mers frumos în această viață. Trauma e o rezistență la schimbare, e ca lovitura la ”genunchi”, pe care bebelușul o ignoră, dar noi…mai rar și mai greu. Oare suntem mai deștepți decât bebelușii de vreme ce ne lovim și de la o lovitură ne e frică să mergem mai departe?

Iată o întrebare pentru mintea rațională, care poate înțelege că orice te-ar lovi, să mergi mai departe e firesc, căci numai mergînd prin viață poți descoperi într-o zi că mergi sigur pe tine și-i ușor. Poate că mulți oameni încă merg prin viață ca bebelușii, cu aceeași spaimă de cădere. Ei trebuie să afle că pot merge vertical, crezând că pot și conștientizând că puterea e în încrederea că pot, dar și în insistența de a se ridica de fiecare dată, la fel ca bebelușii!

de Maria Timuc

Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!

Publicitate
Alte Articole
Dezvoltare Personala

Sa te indragostesti este un proces spiritual, sa suferi, este un proces biologic

Publicitate

Să te îndrăgosteşti este atât de uşor. Este ca şi cum ai cădea într-o groapă; să ieşi din ea este mult mai greu. Va trebui însă să ieşiţi, căci atunci când iubirea dispare, groapa devine un iad. Din vechea poveste de iubire nu mai rămân decât certurile, cicălealea şi tot felul de răutăţi venite din ambele părţi. Nimeni nu doreşte să îşi rănească partenerul sau partenera, dar din cauză că se simte el însuşi rănit, îl (o) răneşte la rândul lui, proiectându-şi nefericirea asupra sa.

Cel mai bun moment de a mă întreba ce aveţi de făcut nu este acesta, ci cel în care începeţi să vă îndrăgostiţi, când nu aţi căzut în groapă. Să te înalţi pe aripile iubirii este cât se poate de uşor, iar ieşirea dintr-o asemenea relaţie devine infinit mai uşoară, căci te ajută forţa gravitaţiei. Să cazi este uşor; de aceea aveţi grijă ca acesta să fie pasul doi; pasul unu trebuie să fie urcuşul. Aţi făcut deja pasul cel simplu; acum urmează cel dificil. Sunteţi nevoit să suportaţi toate aceste lacrimi şi toate aceste conflicte, dar nimic nu va mai putea readuce înapoi iubirea.

Trebuie să înţelegeţi un lucru simplu: iubirea aceea de care vorbeşti nu poate fi controlată. Ai căzut în ea. Nu te-ai putut împotrivi la vremea respectivă acestui proces. Pur şi simplu s-a întâmplat. Dar iubirea este ca o briză uşoară – vine şi pleacă. Acesta nu este un lucru rău, căci dacă ar rămâne pe loc, ar deveni stagnantă. Ar trebui să faceţi amândoi un efort pentru a înţelege că deşi iubirea a dispărut, nu aveţi nici un motiv să vă urâţi reciproc, căci nici unul dintre voi nu este vinovat de distrugerea iubirii.

Nici unul dintre voi doi nu a creat iubirea. Ea a venit şi a plecat, la fel ca o briză, iar dumneavoastră v-aţi bucurat de aceste momente. Fiţi recunoscători şi ajutaţi-vă reciproc să ieşiţi din groapă. Atunci când te afli în groapă, nu ai altă cale. Bărbatul ar trebui să-şi dovedească buna creştere, oferindu-şi umerii pentru a ajuta femeia să iasă prima din groapă. La sfârşit, se va descurca el cumva, căci este mai puternic.

[…] Nu cădea niciodată în dragoste (fall în love); ridică-te în iubire. Iar ridicarea pe aripile iubirii înseamnă să înveţi, să te transformi, să te maturizezi. În ultimă instanţă, ea vă ajută să creşteţi, iar două persoane adulte nu se ceartă niciodată. Ele încearcă să se înţeleagă una pe cealaltă, să îşi rezolve problemele.

Cine încearcă să se înalţe în iubire nu mai cade, căci înălţarea presupune un efort personal, iar iubirea născută din acest efort poate fi controlată. Căderea în iubire nu presupune nici un efort. Când cazi în iubire, ceva se rupe. De aceea, cu cât această iubire dispare mai repede, cu atât mai bine. În caz contrar, rişti să fii prins în o mie şi una de capcane. Din cauza lor este atât de dificil să te desparţi mai târziu de fostul partener de cuplu. Când cazi în iubire, nu îţi mai pui întrebări.

Atunci când te îndrăgosteşti nu par să existe probleme, dar când încerci să te desparţi, toate experimentele prin care ai trecut în timpul lunilor şi anilor în care aţi stat împreună – şi care la vremea respective au reprezentat un mare dar din partea naturii – devin nişte obstacole. Voi vă faceţi tot felul de promisiuni… Nu se pune problema că aţi minţit sau că aţi încearcat în mod conştient să vă înşelaţi. În momentele de iubire aceste promisiuni par să vină direct din inima voastră, dar când aceste momente dispar… şi este obligatoriu să dispară, căci povestea voastră de iubire a fost o cădere, şi nimeni nu poate rămâne în această stare o veşnicie, cineva trebuie să se ridice din nou. În momentul în care despărţirea se apropie, toate aceste promisiuni devin nişte obstacole.

Înălţarea în iubire este un proces spiritual. Căderea în iubire este un proces biologic. Biologia este oarbă. De aceea se spune că iubirea este oarbă. Iubirea de care vorbesc eu nu este însă oarbă şi poate fi cu uşurinţă practicată de oricine. Nu trebuie decât un mic efort…
Iubirea trebuie să se nască din tăcere, din luciditate… Ea nu înlănţuie niciodată. Cum ar putea crea iubirea nişte cătuşe pentru persoana iubită? Dimpotrivă, ea conferă libertate din ce în ce mai mare. Cu cât iubirea devine mai puternică, cu atât mai mare devine această stare de libertate; cu cât mai mult accepţi persoana partenerului aşa cum este, nu mai încerci să schimbi această persoană.

Publicitate

Una din cele mai dramatice probleme ale lumii în care trăim se datorează faptului că îndrăgostiţii încearcă să schimbe persoana pe care o iubesc. Ei nu înţeleg că dacă aceasta se va schimba, iubirea lor va dispărea, căci ei s-au îndrăgostit de ea aşa cum arată acum, nu într-o altă ipostază. Înălţarea în iubire îţi permite să înţelegi că fiecare are dreptul la propriul său teritoriu, pe care tu nu ai dreptul să-l încalci. Dacă iubirea echivalează cu libertatea, necesitatea despărţirii dispare. Ideea separaţiei apare numai atunci când vezi că te transformi într-un sclav, căci nimănui nu-i place sclavia.

[…] Uitaţi tot ce v-aţi promis reciproc. Acele lucruri au fost adevărate la vremea când au fost rostite, dar timpul le-a schimbat. Dumneavostra înşivă v-aţi schimbat. Vă aflaţi amândoi la o intersecţie, gata să o apucaţi în direcţii diferite. Poate că nu vă veţi mai întâlni niciodată. De aceea, despărţiţi-vă într-o manieră cât mai nobilă. Dacă veţi înţelege că despărţirea este absolut necesară, indiferent de maniera în care se va produce, atunci de ce să nu o faceţi cu graţie?

Aţi putea trăi în amintirea celuilalt, la fel cum şi el ar putea trăi în amintirea voastră. Într-un fel, momentele trăite împreună vor continua să se îmbogăţească de-a pururi. Dar pentru asta, va trebui să vă despărţiţi frumos. Acest lucru nici măcar nu este dificil, dacă aţi înţeles ce este iubirea – care este un fenomen într-adevăr dificil. V-aţi îndrăgostit fără să vă gândiţi, dar aţi înţeles foarte rapid că iubirea a dispărut. Acceptaţi acest adevăr şi nu vă învinovăţiţi reciproc, căci nimeni nu este responsabil. Ajutaţi-vă unul pe celălalt şi despărţiţi-vă prieteni.

Atunci când se despart, foştii iubiţi devin de multe ori duşmani. Ciudat mod de a-ţi arăta recunoştinţa. Cei doi ar trebui să rămână prieteni. Când iubirea se transformă în prietenie, sentimentele de vinovăţie dispar, la fel ca şi senzaţia că ai fost înşelat, exploatat. În realitate, nu se pune problema de exploatare. Pur şi simplu, aţi fost orbit de energia biologică. Eu vorbesc de alt tip de iubire. Aceasta nu se încheia într-o relaţie de prietenie, ci începe printr-o asemenea relaţie.

Ea începe în tăcere, în luciditate. Această iubire este propria voastră creaţie, deci nu este oarbă. O asemenea iubire poate dura de-a pururi, devenind din ce în ce mai profundă. Sensibilitatea ei este imensă. Cel care practică acest tip de iubire simte nevoia partenerului înainte ca acesta să înceapă să vorbească. […] aceşti oameni nu mai trebuiau să îşi vorbească. Totul se desfăşura prin sincronicitate. Dacă persoanei iubite îi era sete, la fel trebuie să-ţi fie şi ţie.

Transferul de idei şi senzaţii se produce instantaneu. Cuvintele nu mai sunt necesare. Jocul energiilor este direct; nu mai are nevoie de limbaj. O asemenea iubire nu aşteaptă nimic de la celălalt. Ea îi este recunoscătoare că acesta acceptă ce are ea de oferit. Nu se simte ameninţată, pur şi simplu pentru că nu există nici o ameninţare la adresa ei.

Dar mai întâi de toate va trebui să ieşiţi din groapă. Ajutaţi-vă unul pe celălalt. Biologia nu vă va ajuta prea mult în această direcţie. Încercaţi mai degrabă să fiţi umani. Înţelegeţi că iubirea care v-a unit cândva nu mai există. Ochii vi s-au deschis în sfârşit. Atât timp cât vă veţi ajuta reciproc, nu vor fi probleme. Din păcate, în asemenea cazuri fiecare doreşte să iasă el primul din groapă, fără să-i pese ce va face celălalt. Mai rău, fiecare îl trage pe celălalt în jos, încercând să profite de el.

Explicaţia este simplă: teama. Vechea iubire a dispărut, dar noul nu a apărut încă. Nimic nou nu se poate petrece într-o groapă. Mai întâi de toate trebuie să ieşi afară din ea. De aceea, există această teamă de necunoscut. Trecutul a fost atât de frumos încât ai dori să-l repeţi. Încerci chiar să forţezi acest lucru; celălalt încearcă şi el. Dar aceste lucruri nu pot fi controlate. O iubire forţată nu are nimic de-a face cu iubirea. O iubire forţată nu poate fi numită iubire.

Şi amândoi ştiţi foarte bine ce este iubirea, căci aţi avut parte de ea, fie şi numai pentru câteva momente. De aceea, nu vă veţi putea amăgi reciproc. Ajutaţi-vă unul pe celălalt să ieşiţi din groapă şi despărţiţi-vă frumos. Iar data viitoare încercaţi să nu mai cădeţi, ci să vă ridicaţi. Nu va mai lăsaţi dominaţi de factorul biologic. Ascultaţi de vocea conştiinţei!

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
Relatii