Viata nu este formata numai din intamplari frumoase, uneori cadem, insa trebuie sa ne ridicam si sa mergem mai departe la fel ca un bebelus care invata sa mearga…

Viata nu este formata numai din intamplari frumoase, uneori cadem, insa trebuie sa ne ridicam si sa mergem mai departe la fel ca un bebelus care invata sa mearga…

Publicat de Patricia Esca pe 6 March 2019 in Dezvoltare Personala

“Învață din ieri, trăiește pentru astăzi și spera pentru ziua de mâine. Cel mai important lucru este să nu încetezi niciodată să te întrebi.” – Albert Einstein

Bebelușul care învață să meargă e o ”metaforă” excepțională pentru viață; el face câțiva pași, apoi cade, se lovește, plânge puțin și încearcă iarăși. Dacă am fi abandonat să mergem din nou și din nou cu încăpățânare, în ciuda loviturilor și a durerilor pricinuite de ele, n-am fi cunoscut mersul, am fi trăit în poziție orizontală, precum animalele.

Spunea un mare om de știință că nu inteligența ne diferențiază de animale, ci mersul vertical! Însăși veticalitatea noastră e născută din perseverență, din alegerea instinctivă de a ne ridica de fiecare dată până ce izbutim să mergem fără efort. ”Metafora mersului” se poate aplica vieții, se poate regăsi în psihologia omului puternic, care nu abandonează mersul, ori de câte ori s-ar prăbuși.

Orice durere te-ar lovi, orice pierdere ai suferi, orice vis ți s-ar zdrobi și ți-ar curge ca apa printre degete, continuă să mergi, precum bebelușul care ai fost și care n-a abandonat dorința și bucuria de a trăi vertical. Pentru un om, și dacă nu mai vrea să meargă, și dacă se teme, și dacă se preface că merge, și dacă amărăciunea sau dezolarea îl imobilizează cumva, el – în fapt – se află automat într-o continuare, într-un fel de a merge, el…merge în ritmul trăilor sale, fie și stând, fie și blocat!

Citeste si  Nu pierdem niciodată - ori câștigăm ori învățăm

Viața e un mers continuu, iar noi suntem bebelușii care cad, se lovesc, suportă durerile, vânătăile sufletului, ale ființei și, uneori, deseori chiar, mulți, prea mulți dintre noi, credem că nu mai putem merge. Noi mergem și dacă ne percepem neputiința, mergem pe brânci, dar mersul pe brînci ne otrăvește, căci e o interpretare irațională aceea că ”nu putem”. Putem și când credem că nu putem, dar atunci ne folosim puterea interioară pentru a ne hrăni slăbiciunea.

Atunci devenim victime ale credinței investite greșit, victime ale puterii noastre, folosită și ea greșit, renunțăm la verticalitatea ce ni se cuvine și la inteligența ce se naște din ea, concentrîndu-ne mintea negativ, asupra slăbiciunii noastre, în loc să o focalizăm asupra puterii noastre. Natura ne-a echipat cu puterea de a suporta orice traumă și a merge mai departe, indiferent ce pierdem sau se schimbă în viețile noastre. Poate părea banal ce spun acum, dar e o banalitate fundamentală, care – neînțeleasă cum se cuvine și la vreme – ne poate bloca, ne poate îmbolnăvi grav și ne poate duce chiar la autodistrugere.

Un om, oricine ar fi el, cât de neînsemnat s-ar simți, trebuie să știe că poate merge mai departe, la fel de insistent și de frumos cum merge bebelușul, după fiecare cădere, după fiecare dezastru, după orice traumă. Singurul motiv pentru care viața unui om se oprește, singurul motiv pentru care unor oameni le moare sufletul, vitalitatea și viața însăși, cu toate că par vii, este credința lor că sunt morți pentru că au pierdut o situație, un om sau ceva valoros pentru ei.

Citeste si  Ce ne face sa atragem in viata noastra doar persoane care ne ranesc

Credința că nu mai ești nimic fără ceva sau fără cineva poate fi ucigătoare, dar ea-i doar rodul concentrării eronate a minții, doar rodul unei iluzii, așa încât nu trauma ucide, ci credința că ești distrus! Aceasta este o credință irațională, pe care am hrănit-o cu toții și de aceea probabil că noi, oamenii, suntem traumatizați în diferite grade, suntem puțin blonavi în diferite aspecte ale sinelui nostru. Unii suportă greu părăsirea, abandonul, separarea de cineva iubit. Alții suportă greu pierderile materiale.

Unii nu-și suportă libertatea, iar alții nu suportă lipsa de libertate. Orice ar părea insuportabil nu-i altceva decât percepția că nu putem trăi și merge mai departe fără obiectul pierdut. Ar trebui să ne restabilim luciditatea și capacitatea de a observa ideea rațională că ”putem” exista fără orice și oricine, afară de noi înșine. Viața înseamnă schimbare; până și copiii ar trebui învățați că schimbarea e singura certitudine a vieții, că nu există nimic etern într-o lume în care totul se schimbă.

Citeste si  Un psiholog ne explică cum puterea gândirii poate schimba totul din viața noastră

Pregătirea corectă pentru schimbare poate însemna pregătirea corectă a minții și a sufletului pentru un mers frumos în această viață. Trauma e o rezistență la schimbare, e ca lovitura la ”genunchi”, pe care bebelușul o ignoră, dar noi…mai rar și mai greu. Oare suntem mai deștepți decât bebelușii de vreme ce ne lovim și de la o lovitură ne e frică să mergem mai departe?

Iată o întrebare pentru mintea rațională, care poate înțelege că orice te-ar lovi, să mergi mai departe e firesc, căci numai mergînd prin viață poți descoperi într-o zi că mergi sigur pe tine și-i ușor. Poate că mulți oameni încă merg prin viață ca bebelușii, cu aceeași spaimă de cădere. Ei trebuie să afle că pot merge vertical, crezând că pot și conștientizând că puterea e în încrederea că pot, dar și în insistența de a se ridica de fiecare dată, la fel ca bebelușii!

de Maria Timuc

Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!



Distribuie pe Whatsapp
Distribuie pe Facebook
Distribuie pe Telefon
Despre Patricia Esca
Ne bucuram sa o avem in echipa noastra pe Patricia, o profesionista desavarsita care a adus siteului revistasufletului.net un plus de valoare. Se ocupa de editat si publicat articole inca din 2010, in tot acest timp acumuland experienta pe care astazi o imparte cu noi toti!