E foarte usor sa acuzi…
E foarte usor sa arunci cu piatra si sa spui despre unul si despre altul ca e asa si asa. E foarte usor sa judeci greseli si sa le cataloghezi ca fiind de neiertat. Dar e al naibii de greu sa intelegi si sa comunici…E al naibii de greu sa stai linistit, sa analizezi fiecare obstacol, care zau ca nu e mai puternic decat tine si te asigur ca nu esti tu cel mai suferind om de pe planeta, te asigur ca sunt oameni care chiar au necazuri…
E al naibii de greu sa vorbesti calm si sa gasesti solutii, e al naibii de greu sa te pui macar pentru o secunda in pielea celuilalt si sa incerci sa ii intelegi durerile si motivele pentru care a facut acele lucruri pe care i le reprosezi tu cu atata inversunare. Oare n-ai fi facut la fel? Oare tu esti perfect? Oare faptele tale sunt fara de greseala? Oare tu nu ai nicio vina? Ai incercat sa te uiti in spate la tot ceea ai facut si spus tu si sa-ti gasesti si partea ta de vina? Sau e mai usor sa acuzi pe altul? Stai si tu cu tine si analizeaza-te… Si fii sincer, in primul rand fata de tine. Gandeste-te ca nimeni nu face anumite lucruri de drag, nimeni nu vrea sa sufere ca i s-a urat de prea multa fericire.
Lasa la o parte voalul ala de pesimism care ti-a acoperit mintea si cauta solutii, ca exista. Nu te grabi sa faci ceva ce ai putea pe parcurs sa regreti. Pentru ca se intampla uneori sa nu mai poti repara nimic. Atunci cand vrei sa fie bine, nu intorci spatele… Si nu te enervezi. Si nu arunci cu vorbe aiurea, nu iti intuneci privirea si nu ridici tonul. Comunici. Analizezi. Cauti solutii. Cu CALM!
Locul iubirii…nu e in cap. Si nici in gura. Nu e un gand sau o declaratie.
Locul iubirii nu e in dorinta, emotie sau perceptie.
Locul iubirii e in inima. In inima ta. A mea. A fiecaruia. Nu e in cel care te iubeste. Oricat te-ar iubi, daca nu ai receptorul pentru acel sentiment in inima si fiinta ta, nu vei simti nimic. Nu va fi nicio conexiune acolo.
Locul iubirii e in inima. In inima ta. De acolo iubirea poate fi pusa in circulatie, in viata, prin cuvinte, gesturi, fapte sau arta… Dar ea isi are izvorul in inima, nu in minte. Nu poti sa gandesti iubirea. Nu e nici macar despre a simti. Este despre a FI iubire. Si a permite.
Daca gasesti locul iubirii, daca te descoperi ca fiind acel loc, nici n-ai nevoie sa demonstrezi, sa spui, sa arati. Iubirea, aceasta iubire despre care vorbesc aici, nu are nevoie de demonstratii, de intariri, strategii si probe.
Daca ne instrainam de iubire, incepem sa construim povesti despre ea. Povesti de roman, de film. Dar acestea sunt constructii. Tot ce adaugam peste iubire este jocul mintii noastre care incearca sa creeze complicatiile atat de seducatoare si emotionale demne de atentia mintii. Uneori nici nu iubim, dar cream o poveste de dragoste. Nu iubim, dar urmarim sa fim in compania cuiva care ne umple golul inconstientei, si suntem gata sa ne convingem de puterea sentimentelor noastre, invocand orice tip de cunoastere, inclusiv karma sau mai stiu eu ce alte motive plauzibile de a fi cu cel de care, de fapt, avem nevoie.
Iubirea, cand e prezenta, ramane dincolo de timp si spatiu, dincolo de prezenta sau absenta fizica. Orice alte povesti ne spunem, orice spectacol punem in scena, orice argument, asteptare sau conditie lansam catre celalalt, sunt doar zorzoane cu care impopotonam viata, ca sa simtim si noi ca traim… in lipsa iubirii reale.
Dezamagirile, dramele nu sunt altceva decat consecinte ale acestor zorzoane pe care le-am atasat intalnirilor, experientelor, relatiilor si oamenilor care apar in viata noastra. Si cand acestea dispar, dupa ce le-am facut vitale si ne-am creat o poveste in jurul lor, suntem pierduti. Dar nu pentru ca ne-a fost luata iubirea, pentru ca asta, cum am spus, nu e ceva ce iti poate fi luat. Si nici ceva ce-ti poate fi dat. Locul ei e in inima ta. Povestile tale au disparut, nu iubirea. Si nu vrei sa accepti ca “sfarsit” poate sa scrie doar la finalul unei povesti, a unei experiente, si nu la sfarsitul iubirii. Iubirea, daca a fost prezenta, daca e acolo, in si cu tine, ramane. Nepatata, nestirbita. Daca nu, ramane un gol ca in urma smulgerii unui copac… nici macar natural, ci artificial. Pe care il udai totusi din cand in cand ca sa-ti intretii povestea conform careia e real.
Locul iubirii e in tine, in inima ta. Esti tu.
de Nicoleta Svarlefus
