Teama de singuratate te face sa accepti umilinta si chiar bataile intr-o relatie

”In momentul in care descoperim ca povestile din viata noastra ne modeleaza fondul neurologic – dar sunt, totodata, si produsul conexiunilor noastre neuronale, putem alege sa le schimbam, pentru a ne putea schimba si structura cerebrala. Odata ce creierele noastre se schimba, putem incepe sa avem experiente noi si originale - si, din acestea, sa cream altele noi. Astfel, asemenea unei maini care o spala pe cealalta, experientele ne modeleaza creierul, iar creierul ne modeleaza povestile”, spun doctorii David Perlmutter si Alberto Villoldo in cartea lor, ”Neurostiinta iluminarii”(Ed. For You). Asadar, ”experientele ne modeleaza creierul, iar creierul ne modeleaza povestile”, spune stiinta moderna si asta-i o veste cat se poate de fericita pentru fiinta umana. E cu adevarat revolutionar si fantastic sa stim si sa intelegem ca ne putem rescrie povestile de viata, deopotriva in gene, cat si in neuroni, ca avem puterea de a face schimbari si nu suntem victime ale genelor, ale substantelor chimice ce se revarsa in creierele noastre, ale erorilor biologice sau ale oamenilor. Suntem autorii propriei povesti in aceasta viata, suntem cei ce le intrepreteaza, le scriu, le joaca si apoi tind sa creada...ca ele vin violent sau in mod fericit din lume. Cum intrepretam fiecare experienta e cheia catre schimbarea povestii pe care o scriem in propriul creier si apoi in propria viata. Energia sau lipsa ei, bucuria sau tristetea, frumusetea si cenusiul nu sunt altceva decat ”poveste” si ”perceptie”, ”interpretare” si subiectivitate, dar fiecare dintre aceste alegeri creaza consecinte diferite in trup, in minte, in sistemul emotional si-n insasi experienta vietii. S-ar putea sa fie adevarat ca povestea pe care o traim e scrisa de noi insine, s-ar putea safie adevarat faptul ca ne scriem vietile inconstient, in cea mai mare parte a timpului, iar inconstienta sa fie cauza alunecarilor pe pantele inguste si, uneori periculoase, ale negativitatii si suferintei umane. Autorii citati mai sus propun un exercitiu pe care ei insisi in catalogheaza drept ”copilaresc”, dar nu-i asa ca ne simteam puternici in inocenta noastra copilareasca si liberi de resentimentele care-i incarca atat de grav pe adulti? Exercitiul consta in a ne rescrie ”povestea” vietii asa cum am dori sa fie, a ne aseza undeva, intr-un loc linistit, cu creionul in mana, si a ne imagina pe noi insine in povestea vietii noastre, dar constient. E in acest exercitiu un fel ”de a visa lucid”, un fel de a deschide in propriul creier cai neronale noi si – in consecinta– cai catre experiente noi. Atentia noastra focalizata asupra problemelor, a blocajelor, a lipsurilor, a nevoilor, a frustrarilor si a lucrurilor pe care nu le avem ne mentin ancorati in povestea victimei, in acea poveste careia i-am dat putere prin credinta si prin convingere. O actiune constienta, persistenta si atenta asupra credintelor pe care le-am acumulat in experientele de viata, flexibilitatea mentala si dispozitia de a ne desprinde de prejudecati, de ceea ce ”stim” ca este, se intampla sau a fost candva ne poate deschide spre intelegerea puterii noastre de a ne modela destinul. Sa ne scriem povestea vietii cu luciditate e cu totul altceva decat a scrie povestea fara sa constientizam ca noi suntem autorii ei. Diferenta o face constienta insasi, starea de ”trezie” si de claritate a mintii si a sufletului. ”Neuronii educati” sa spere, sa iubeasca, sa vada partea plina a paharului, sa daruiasca si sa priveasca inainte cu incredere pot privi apoi in lume povestea sperantei, a iubirii, a paharului plin, a daruirii si a puterii de a privi cu incredere in viitor. Povestea din gandurile noastre e povestea careia ii dam viata si, iata, putem face asta constient, intelegand ca binele exista cu o conditie; sa-l percepem, sa fim convinsi ca exista, sa credem aceasta. Stiinta de azi il confirma pe Hristos, ne spune clar si raspicat ca”putem muta si muntii din loc daca noi credem ca putem”! Credinta e samanta puterii noastre, ea se scrie in noi, inclusiv in creier si ceea ce noi scriem astfel devine poveste...Daca nu ne place ce-am scris pana acum, putem schimba asta, putem inventa o poveste in care ne iubim pe noi si acceptam felul in care fiecare alta fiinta isi scrie propria poveste!
Publicitate

Despre teama de singurătate

Ce e până la urmă teama de singurătate? Ca să-ți răspunzi la întrebarea asta, te-aș sfătui să-ți pui alte câteva întrebări la care să răspunzi sincer: De ce nu ai plecat chiar dacă simțeai că ești prins/ă într-o relație fără viitor? De ce ai continuat să lupți cu morile de vânt când, în nopțile fără somn, îți șopteai până spre zori „Nu mai are niciun rost! Cred că o să renunț de mâine”?

Multe relații se termină înainte de o ruptură definitivă

Multe relații se termină cu mult înainte să ne dăm cu adevărat de asta. De ce? Poate pentru că nu mai avem timp să ne mărturisim sentimentele celui de lângă noi. Suntem atât de încurcați în treburile cotidiene încât uităm să iubim. Sau, dimpotrivă, iubim atât de mult încât nu ni se pare firesc să spunem ce ne deranjează. Indiferent de motiv un lucru e cert: nu suntem fericiți. Și atunci de ce nu plecăm? Să fie oare obișnuința de a împărți patul și traiul zilnic cu cineva? Sau se poate oare vorbi despre iubire? Sau e ceea ce am putea numi teama de singurătate?

Poate că, de fapt, nu ne este teamă că nu vom mai iubi, cât ne temem de a ne trezi în fiecare dimineață singuri, fără acel mesaj de „Bună dimineața” și că vom adormi fără acel apel de „Noapte bună.” Ne temem că am investit prea mult într-o relație de lungă durată, prea multe sentimente, gânduri, secrete, amintiri de neuitat, planuri de viitor și ne sperie ideea că toate vor fi date uitării.

Ne promisesem o lună de miere în Paris, poate, iar dacă ne despărțim ce se va alege de planul nostru? Și câte și mai câte: copii la care le alesesem deja numele împreună după zeci de discuții și planificări ale vacanțelor împreună și cum va arată nunta și pe cine vom invita… Dar dacă nu se mai poate realiza visul, de ce să rămâi?

Publicitate

Cea mai inteligentă decizie este să accepți sfârșitul unei relații, nu să trăiești o suferință fără sfârșit.

Nu spun că nu doare să pleci când nu ești sigur dacă iubești sau nu, dacă vei putea trăi fără el/ea sau nu, dacă nu cumva de vei întreba la 60 de ani de ce ai lăsat-o/l-ai lăsat să plece. Dar, te asigur, doare mai tare să rămâi într-o relație fără viitor, când discuțiile prelungite de plictisesc de moarte și atingerea degetelor lui/ei pe pielea ta nu-ți mai dă nicidecum fiori.

Teama de singurătate este și cea care te împinge să revii la vechi iubiri, consumate deja și sufocate de incertitudine.
Așa te amesteci în jocuri stranii, jucate, dacă ai noroc, în doi, și ți se pare că ceea ce ai avut este acum mult mai prețios fiindcă vezi că face o altă persoană fericită. Te temi ca nu cumva să fii dat cu piciorul fericirii și încerci să recapeți iubirea pierdută.

Nu știu să existe leac pentru această teamă de-a lua de la zero de unul singur. Dar pot să-ți spun cu siguranță că tu știi mai bine ca mine dacă ai rămas într-o relație doar din cauză că ți-era teamă de singurătate. Așează-te în fața oglinzii și privește-te cu atenție! Ești mai degrabă nefericit/ă în ultimul timp? Crezi sincer că ai putea trăi fără el/ea? Dacă răspunsul este, în ambele cazuri, da, cred că ar trebui să închizi ușa ce dă spre trecut și să privești cu încredere spre viitor. Trecutul nu-ți va oferi niciodată nimic nou, viitorul este imprevizibil!

Sursa: https://blogpentrusuflet.ro/2014/01/04/teama-de-singuratate/

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
De Suflet