Cine suntem cu adevărat? Ce putem face ca să fim fericiţi? Suntem mai departe de noi înşine decât oricând, în istorie. Ştim, în mod paradoxal, mai multe despre toţi ceilalţi decât despre noi înşine.
Ne este foarte uşor să ne dăm seama de ce ar avea nevoie alţii, ce ar trebui să facă, putem să le dăm cele mai bune sfaturi. Când vine vorba de noi, însă… lucrurile se complică.
De parcă am fi înconjuraţi de un câmp ciudat care ne îndepărtează. Cu fiecare încercare de a ne găsi liniştea, sfârşim prin a ne refugia undeva în afară, tânjind după acea împlinire a sufletului care să ne facă să simţim că totul are un sens.
Unii caută experienţe intense, adrenalină, sporturi extreme, riscându-şi viaţa şi integritatea corpului pentru o clipă de extaz. Alţii, se abandonează în substanţe cu puteri ameţitoare, cu imens potenţial de uitare.
Toţi fugim de ceva şi alergăm către altceva. Gonim în neştire, ne agităm disperaţi după un reper sigur. Cum putem găsi măcar o fărâmă de certitudine?
Ne bucurăm astăzi, pentru ca mâine să ne zvârcolim de durere. Încercăm să ne găsim locul printre oameni şi nu putem decât să ne pierdem încă o dată, sub tirania aşteptărilor lor. Pare a fi cel mai sigur.
Şi totuşi, unde este limanul?
Cândva, atunci când eram copii încă, ne-am dorit să facem ceva, să fim îmtr-un fel. Anii aceia, care acum par lipsiţi de importanţă, ascund secretul mântuirii noastre.
Fiecare om este complet unic, absolut diferit faţă de toţi ceilalţi cu care pare că seamănă, totuşi. Fiecare fiinţă umană are o menire, are un drum de parcurs. Este drumul lui unic prin care ajunge să afle cine este.
Lumea şi viaţa este un joc – jocul descoperirii acestui secret. Când eram mici, încă mai credeam în el, încă îl mai jucam. Habar n-aveam cât este de important.
Pe drum, toţi ceilalţi parcă s-au vorbit să ne îndepărteze de Cale. Face parte din regulile jocului. Pentru unii, Calea pare aşternută la picioare precum un covor roşu, de pe marginea căruia alţii aplaudă şi scandează urale. Prea puţini.
Majoritatea ne trezim în mijlocul unui deşert tăcut, pe care îl umplem cu tot ce întâlnim în cale, de frica de a nu rămâne singuri cu noi.
Şi totuşi, exact asta trebuie să facem ca să ieşim din mrejele acestui gigantic „mistery room”. Cine suntem? Unde avem de ajuns?
Primul indiciu: să ne întrebăm copilăria, când eram încă aproape de sufletul nostru. Cine doream să fim? Sincer: am făcut ce ne doream? Este ceea ce ne obligă circumstanţele în care suntem acum?
Dacă încă ne bântuie întrebarea, dacă încă nu simţim că am ajuns la liman, să îndrăznim să facem măcar un pas în fiecare zi, pe calea noastră uitată.
Mai mult decât ceea ce am pierdut deja până acum, nu mai avem ce să pierdem…
Prizonier în propria viață
Sunt momente în care te simți prizonier în propia viață și trăiești de parca ți-ai interzice fericirea cu propriile mîini.
Este clipa în care esti prins/ă într-o colivie cu spațiu limitat și te simți supus/ă de cineva care într-un fel sau altul ți-a răpit libertatea de a fi tu însuți(însăți). Te crezi dependent/ă de hrana care ți se dă acolo și totodată de mîna care te hrănește cu firimituri de visuri și grame de iubire închipuită. Nu te mai vezi mergînd singur/ă, fiind sigur/ă pe pașii tăi și pe ceea ce vrei sa dobîndești.
Te afli într-o lume straină, în care nimic nu-ți apartine și nu-ți poti creea un loc al tău, nu poți avea ceva al tau, pentru că ești tot acuzat/ă de tîlhărie și criticat/ă la tot pasul. Iar tu…taci și ai răbdare, pentru că nu te imaginezi în afara acestei colivii în care trăiești…
Ți se pare că n-ai să mai poți trăi de unul singur/ă, n-ai să mai poți să te întreții și n-ai să mai poți să te alimentezi singur/ă sufletește. Ți se pare că daca colivia te va elibera și mîna ce te hrănește te va părăsi, tu îți vei cunoaște sfîrșitul. Toată lumea ta se rezumă la spațiul acesta limitat, putrezit și împăienjenit. Iar toata incapacitatea ta de a vedea și de a înțelege lucrurile te face să nu ridici un deget pentru a schimba situația. Stagnezi toată evoluția ta personală, tot mersul tău prin viață. Te rezumi la niste vise ieftine și mizerabile care îți marchează zilele cu roșu. Nu-ți dai nicio șansă către o viață mai bună, pentru că simplu de tot…te simți dependent/ă de traiul tău, de acea mînă care te hrănește… Dar te-ai întrebat vreodată cu ce te hrănește? Te-ai întrebat de ce te simți atît de îmbătrînit/ă sufletește, atît de obosit/ă, atît de lipsit/ă de vlagă, putere și viață? Oare nu cumva ceea ce numești tu “hrană” este, de fapt, otravă? Oare sufletul nu ți-este otrăvit, de vreme ce te simți total străin/ă de ceea ce ești cu adevărat?
Vine și clipa în care obosești de tot. Te saturi să înduri replici tăioase la adresa ta. Te saturi de umilința nemeritată. Te saturi de scandaluri născocite și certuri nepotrivite. Te saturi să fii neințeles(easă). Te saturi să te justifici inutil.Te saturi să fii mereu…omul care va tăcea, va răbda și va trece peste, păstrîndu-și fidelitatea, căldura și puterea de a zîmbi. Te saturi să te simți o povara. Te saturi să cari pe umeri vorbe amare. Te saturi și pleci! Pleci în ciuda tuturor celor care te țineau legat/ă de mîini și picioare într-o ruină numită viață. Pleci fără să spui vreun cuvînt. Pleci fără sa le dai vreun semn că plecarea ta se apropie. Pleci și-i lași pe toți să-ți caute urma…
Și fugi…de toată suferința acumulată, de tot noroiul ce ți-a fost adus cu de-a sila. Fugi de războiul care te devastează. Fugi de visele-ți false care au devenit un blestem.
Îndrăznești să lași totul în urmă și să te cureți de tot ce te-a adus în sărăcie și putregai.
Încerci să zbori, dar cazi și mai încerci o dată și înc-o dată… Pentru că nu mai vrei să depinzi de cineva . Vrei să-ți clădești viața singur/ă.
Și plîngi pentru că nu ți-e usor, pentru că obișnuința lasă urme adînci, pentru că brusc nu mai ai de ce te agăța…
Dar privește spre Cer, căci acolo vei gasi toate direcțiile necesare pentru a te regăsi pe tine… Dumnezeu n-o să te părăsească niciodată. Fii sigur că mai devreme sau mai taîziu vei reuși să zbori singur/ă. În viața ta, cu aripile tale, cu drumul tău și cu Dumnezeu alături!
Nu permite nimanui să-ți răpească libertatea sufletească: Libertatea de a fi TU, de a simți și de a trăi dincolo de bariere imaginare.
