Suntem in era necredintei, ni se da mereu motive sa-L privim cu dusmanie pe Dumnezeu…

Hai să fim un strop singuri cu noi, în linişte de toate! Nu ştiu cât de puţin, nici cât de mult... Să fie doar până când privindu-te în oglindă ai să-ţi poţi spune doar adevărul şi n-o să mai rămână de auzit decât vocea inimii, cea care nu-ţi greşeşte niciodată. Să fie doar până n-ai să te mai vezi doar cu cele care crezi că-ţi lipsesc ci doar cu cele pe care le ai deja împlinite. Până n-ai să mai simţi nevoia să-ţi schimbi culorile doar pentru a fi văzut, înţeles, plăcut. Să fii altfel decât ceilalti e greu. Cu timpul ai să înţelegi că e greu doar pentru ei. Dacă trebuie să vorbești, vorbeşte din Iubirea ta, împarte cheia gândurilor tale şi uită că a fost vreodată încuiat locul acela din tine. Nu întoarce niciodată spatele credinței că fiecare clipă te găseşte exact acolo unde trebuie. Învaţă! Asta nu înseamnă că nu știi nimic. Caută! Dar nu uita să te laşi găsit. Călătoreşte! Dar nu-ți uita să-ţi rămâi Acasă. Schimbă(-te), dar nu uita să-ţi îngrijești rădăcinile. Iubeşte, dar nu uita să încerci harul asta întâi pe tine, ca să-i poţi deprinde miezul de meşteşug bun. Iubeşte! Asta nu înseamnă că poţi robi inima cuiva, o poţi dărui doar pe a ta, pe a celuilalt trebuie să o laşi liberă să te aleagă. Spune Mulţumesc! La fiecare bucurie, la fiecare deznadejde. Prima îţi va lumina sufletul, a doua te va învăţa să luminezi după ce-i vei fi trecut umbrele. Scrie undeva – sunt perfect(ă) aşa cum sunt! De fiecare dată când vei crede că nu eşti o să trebuiască să-ţi aminteşti de ce ai avut dreptate scriind-o. Iartă ceva care acum nu-ţi încape măcar în inimă! Dacă reuşeşti o să poți apoi să ierţi tot. După ce capeţi libertatea asta nu mai poţi trăi în nici o cuşcă oricât de frumos ai fi scris la intrare – „dar eu am avut dreptate !!” Joacă-te! Dacă e ceva ce poţi face ca să Creşti, e să creşti din nou copilul care ai fost. Dă-ţi voie să greşeşti! Lasă-te ajutat! Prețuiește-te! De la tine vor învăța și ceilalți să o facă. Îmbrăţişează un străin pentru niciun motiv, poate doar pentru că... poți! Bucură-te, dansează, cântă, scrie, lasă lumii o urmă din toate luminile inimii tale! Imaginează-ţi că nu ai nici o grijă! Apoi crede! Când ai ascultat ultima oară greierii? Pentru tine cântă. Zâmbești? Ești o bucurie când zâmbești. Ce ți-ai dorit până acum și n-ai reușit să faci? Aruncă regretele, nu te crampona de pierderi, lasă să intre în inima ta doar bucuriile pe care le-ai primit. Pentru celelalte n-a fost încă vremea. Păstrează-ți încrederea, fii recunoscător pentru ce ai și nu renunța la vis! Nu renunța la tine! Vei primi tot ce îți trebuie. În momentul cel mai potrivit. Va fi întotdeauna mai bine decât ce ai vrut. Va fi ce ai nevoie! Noi suntem singurii care ne socotim viaţa pe zile, ne zidim speranțele pe cifre goale, ne ferecăm puterea cu frici, Universul nu ne-a pus stavilă întru nimic. Când vreodată a stat matematica supraviețuirii în calea visului? Fă-ți cald în suflet Acum, nicio clipă mai târziu! Suntem dăruiţi să ne putem începe viaţa cu fiecare zi, nici una prima, nici una ultima, doar clipe egal de vii între Sunt, Cred, Iubire, Mulţumesc. de Anca Constantin Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!
Publicitate

„Scrisori din continentul Paranoia”

De 200 de ani omenirea, cel puțin pe versantul ei euro-atlantic, a pășit într-o eră necredincioasă, cum o definește Eagleton, și totuși examinarea profilului fenomenologic al unei asemenea bizare epoci este destul de timidă. Pe fondul acestei timorări a spiritu­lui uman se accentuiază latura agresivă a timpului necredinței și a apostolilor lui. În această dizabilitate a spiritului putem dia­gnostica o slăbiciune nu a „credincioșilor”, câți au mai rămas într-o lume necredincioa­să, ci a „științificilor”. Când religiosul co­boară, științificul este cel chemat să se con­frunte cu universul gol, vidat de sens și deci de Dumnezeu (cu lumea fără de religie). Științificul ar trebui să dovedească, prin vocația lui, ne spune Max Weber, „curajul să-și ațintească privirea în vid” [1]. O face el astăzi? Mult prea puțin, fiindcă epoca l-a dezputernicit pe el însuși, ca tipologie uma­nă, l-a preschimbat într-un șchiopătat al spiritului științific.

Dacă ar fi să ne asumăm chemarea de-a arunca o privire în vidul lumii fără de sens (căci este fără de Dumnezeu), ce-am putea descoperi? Cum arată, la o atare privire, cât de fragilizată, epoca necredinței și ce efecte psihospiritua­le poate să genereze ea? Terry Eagleton ne sugerează că examinarea fenomenologică a epocii fără de credință ne descoperă un de­ficit al sensului existenței sub forma vidului îndoit.

Epoca necredinței este cea în care, pe de o parte, existența întreagă este vidată de sens, căci Dumnezeu nu este în miezul ei, și, pe de altă parte, lucrurile toate și toate entitățile sociale ajung să fie vidate de sens. Pentru abundența de necredincioși, odată cu „moartea lui Dumnezeu” în inimile și sufletul lor, moare și sensul lucrurilor. Rațiunea, arta, cultura, Spiritul, națiunea, umanitatea sunt acolo pentru ei, dar fără de vlagă, fiindcă sensul nu se mai aprinde, nu mai arde în miezul lucrurilor și al entităților tocmai înșirate. Sunt lucruri moarte. Credința în ele și arderea pentru aceste entități nu este neapărat un surogat al Ființei Supreme decât dacă acestea sunt ri­dicate mai presus de Dumnezeu, ca în ido­latriile de orice fel. Epocile credincioase au fost epoci în care lumea și lucrurile, univer­sul și entitățile erau pline de sens, ca într-o copleșitoare explozie florală.

Epoca credin­cioasă este epoca florală a tuturor acelor entități denumite popoare, națiuni, rațiune, umanitate, artă, cultură, limbile pământului, satul și burgul, capitala și ținutul etc. Toate sunt copleșite de sensuri florale, universul și lumea strălucesc într-o varietate florală de sensuri și credințe. Epoca modernă, ca eră a necredinței, este una în care toate aceste entități intră într-un ciclu de ofilire, sensu­rile se ofilesc, petalele sensurilor florale ale fiecărui lucru cad, se descompun, apar apos­tolii viziunii infectate, care aruncă asupra entităților ieri înfloritoare grămezi de epite­te fetide, preschimbând peisajul lumii, care, din luminos și înmiresmat devine dezgustă­tor și grețos. În locul bucuriei și al iubirii apostolii vidului propun scârba, greața, disprețul. Prețuirea entuziasmată lasă locul disprețuirii plictisite și agasate.

Peste lumea cu entitățile ei se așterne pâcla unui plictis dens, sufocant, care face locul acela de sub petecul de cer sub care te afli un loc al pus­tiului și al pustiirii, un hotel de fugitivi. Cine se mai arată mândru de locul lui, de clasa lui, de familia lui? Totul capătă carac­ter tranzitoriu și anonim, adresele devin in­terimare, identitățile se schimbă mai ușor decât o haină. Lumea toată devine anonimă și insul nu mai poate străbate de-atâta străi­nătate: legile și instituțiile îi par mult prea abstracte și cu totul rupte de sufletul lui, de înțelegerea lui, de nevoile lui cele de toate zilele. Pierderea credinței în Dumnezeu aduce după sine retragerea sensurilor din lucruri, din lume și din alcătuirile ei, iar vi­darea de sens aduce după sine, la rândul ei, nesimțirea cea împietrită și uitarea de Dumnezeu.

Publicitate

Dumnezeirea existenței și sen­surile din textura lumii sunt ca vasele comu­nicate. Este Dumnezeu în sufletele noastre, este sens în lume și în lucruri. L-am alungat pe Dumnezeu din sufletele noastre, s-au ofilit și sensurile din țesătura vieții. În lu­mea fără de Dumnezeu se instaurează nu tragedia, ci ceva mai grav decât tragedia, absurdul însuși. Lumea devine absurdă, fără de sens și atunci, la pragul maximei absurdități, se petrece ceva neașteptat: ne amintim de Dumnezeu, dar nu cu frică, nici cu regret, nici cu rușine, nici cu pocăință, ci cu duşmănie.

Faza a doua a necredinței este amintirea cu dușmănie de Dumnezeu. Îl învinuim pe Dumnezeu de toată neputința noastră, de toată anarhia din viețile noastre, de toată nevolnicia lumii, de toată boala și necazul, de toate nenorocirile care ne lovesc, uitând că Dumnezeu n-a mai fost de mult în lumea noastră, în viețile noastre, în sufle­tele noastre, în trupurile noastre, din care am făcut casa spurcăciunilor, a pornografiei, a viciilor celor cu multă patimă. Uităm că noi am stricat pragurile de avertizare pe care înțelepciunea lui Dumnezeu le-a pus în tot și în toate, că am ridicat toate stăvila­rele, ba chiar le-am distrus, căci ni s-a părut nedrept să fim noi, noimea noastră cea fără de Dumnezeu, opriți de la ceva, de la orice. Am uitat că de 200 de ani am folosit liber­tatea, darul cel mai mare de la Dumnezeu, atât împotriva firii, cât și împotriva lui Dumnezeu.

Că am stricat, am stricat, am stricat! Și-n fața celor stricate, a lumii de­vastate, în loc să ne cuprindă spaima și pă­rerea de rău, ne lăsăm copleșiți de o altă ră­bufnire drăcească, de furia împotriva lui Dumnezeu, de dușmănirea lui Dumnezeu. În starea noastră de adâncă imbecilitate și idioțenie sufletească strigăm: „de ce Doamne? De ce ai făcut asta Doamne?!” uitând că noi am săvârșit nemernicia, că a noastră este pustiirea și dezastrul, fiindcă pe Dumnezeu l-am alungat din sufletul nostru, din trupurile noastre, din familiile noastre, din lucrurile noastre, sălbăticindu-ne pe noi și lumea noastră, dezdumnezeind existența și toată alcătuirea ei.

Eul nostru s-a gonflat cu tot vidul dinlăuntrul lui, pe care psihologii îl denumesc trufie, mândire de sine. Toată închipuirea aceasta se preschimbă într-o penibilă egolatrie, forma cea mai de jos, ab­solut mediocră a idolatrizării. Iar când cine­va ori ceva ne amintește totuși că suntem ai lui Dumnezeu, ni se face rușine, și-n loc să recunoaștem cu teamă și nădejde că suntem creștini, respingem cu fățărnicie din docu­mentele pe care voim să le punem la temelia Europei, adevărul simplu și salvator: că suntem creștini. Așa s-a conceput ineficien­tulul Tratat de la Lisabona, un petic de hâr­tie pe care elitele Europei au refuzat să scrie: „creștini”. Să nu-i supărăm pe frații noștri musulmani și pe frații noștri atei, au șoptit mințile mari ale Europei dezbisericite.

Câtă fățărnicie! Atunci s-a schițat planul unei case fără temelie, fără de profunzime, zidită pe nisip. Căci, precum spune Eagleton: „Abolishing given meanings involves destroying the idea of depth, which in turn means rooting out beings like God who take shelter there” (Nu poți afecta fundațiile și apoi să te aștepți ca clădirea să reziste).

Preluare: art-emis.ro / Autor: prof. univ. dr. Ilie Bădescu

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!


Publicitate


Alte Articole