“Să nu credeți că dragostea, pentru a fi adevărată, trebuie să fie extraordinară. Lucrul de care avem nevoie e să iubim fără că asta să ne obosească.” – Maica Tereza
Nu am intalnit multi oameni care sa ma propulseze in viata cu acea forta extraordinara a bunatatii firesti, de care numai un om cernut prin sita binelui si a raului poate da dovada in totalitate. Au fost putini.
Giganti ai binelui, sub a caror umbra mi-a poposit cu bucurie si mi s-a odihnit cu folos sufletesc sinele obosit si amarat de arsita vietii.
Oameni care si-au transformat durerea in fabrica de paine pentru muritorii de foame la capitolul speranta. Oameni care si-au inteles pe deplin menirea si care au acceptat sa plateasca orice pret in schimbul vindecarii acelora de langa ei, fara sa cracneasca, fara sa se vaite, fara sa isi intoarca privirea spre ceea ce au de pierdut la schimb, ci numai cu privirea atintita-nainte la ceea ce au de castigat.
Noi credem că ceea ce facem noi e doar o picătură în ocean. Dar oceanul ar fi mai mic fără acest strop.
Nu stiu de ce anume a trebuit sa ii intalnesc tocmai pe ei. Le-am simtit de atatea ori rasuflarea greoaie sub povara crucii pe care o duceau si ma simteam neputincios, nu in a-i ajuta, ci doar privind la acest spectacol fantastic al vietii, care mi se derula in fata ochilor mei somnorosi, pas cu pas. Probabil ca, in viata acestor fiinte, vor fi fost multe dimineti mai putin racoroase in care singura mangaiere nu putea fi decat lacrima de intristare.
Insa acum, eu ii vedeam zambind. Acea bucurie care iti asterne lumina pe chip si devine datatoare de viata oricarui spectator ivit in preajma ta prin cine stie randuieli complicate venite de Sus.
M-am gandit de foarte multe ori daca eu va trebui sa ajung asemenea lor si cum va fi acest lucru, mai ales cand nu reusesc sa gasesc nici cea mai mica asemanare intre starile mele de spirit si acea lumina orbitoare a bunatatii lor.
Chipul de bunic al sfantului Nicolae sau al blandului si mult mediatizatului Mos Craciun, ar putea cu usurinta sa aduca oarece lumina in intunericul mintii celui care incearca sa vizualizeze trasaturile acestor giganti ai binelui.
Pot spune despre ei doar atat: nu toti erau invatati; nu toti erau batrani; nu toti Il cunoscusera pe Dumnezeu din tineretile lor mult impatimite; nu toti aveau mama si tata; nu toti au fost oameni simpli, ci unii celebri, altii artisti, altii pedagogi iscusiti, fiecare cu talantul sau.
Dar toti aveau in comun acelasi lucru: bucuria cunoasterii lui Dumnezeu si fericirea de a-l fi cunoscut in plenitudinea harului mangaierii si randuielii Dumnezeiesti.
Unii l-au cunoscut iubind pacatul si urand virtutea. Altii invers, iar cei mai multi din bucuria si tristetea reflectate la intensitate maxima a primelor doua categorii de oameni mentionate.
Iubirea Lui Dumnezeu isi gaseste siesi mereu o alta cale catre inima omului in permanenta schimbare, decat aceea pe care ne-o imaginam noi.
Dragostea începe prin grijă pe care le-o acordăm celor de aproape, celor de acasă.
