Aceasta este o întrebare pe care și-au pus-o oamenii multă vreme. Încă din vremurile începuturilor creștinismului, mulți păgâni îi acuzau pe discipolii Lui Hristos de lașitate, de blândețe, de lipsa voinței de a trăi. În conștiința lor nu putea să se înțeleagă cum poți să nu te opui atunci când ești omorât, cum poți să te jertfești pe deplin pentru credință și să nu rămâi în viață, închinându-te împăratului ceresc…
Și până în prezent, mulți oameni consideră smerenia ca fiind o slăbiciune, cu atât mai mult în contextul cultivării actuale a cultului omului de succes, care trebuie să obțină totul din viață. Dar dacă studiem cu atenție Evanghelia și lucrările Sfinților Părinți, vom înțelege că smerenia reprezintă, în primul rând, conștientizarea propriei noastre nevrednicii, faptul că nu putem să facem nimic bun fără ajutorul Lui Dumnezeu și că în această lume nu avem nimic în afară de ceea ce ne-a fost dat de Dumnezeu.
Smerenia este opusul mândriei. Prin urmare, doar cel care învinge mama tuturor păcatelor poate deveni un om smerit. Haide să ne imaginăm cum este să renunți la mândria ta. Pe de o parte, este ușor să spui în tine însuți – da, sunt un om smerit, dar când te confrunți cu ispite, să presupunem că cineva te jignește, te împinge, nu îți dă suficienți bani în opinia ta, sau pur și simplu face ceva greșit față de cum ți-ai imaginat, și aici începe să lucreze în tine mânia, invidia, blestemul și chiar violența. Aceasta este smerenia noastră.
Și acum să ne gândim, de câtă putere interioară avem nevoie pentru a nu judeca, a nu invidia, a ierta o datorie, a nu răspunde la insultă, a nu ne băga într-o bătaie. Ce este mai greu – să răspunzi sau să taci? Este evident că cea de-a doua variantă. Iar asta înseamnă că smerenia reprezintă adevărata putere. Puterea smereniei se manifestă și prin faptul că există mulți oameni mândri, dar cine își aduce aminte de ei atunci când pleacă în lumea cealaltă? Și, pe de altă parte, câți dintre noi își amintesc, îi iubesc și îi cunosc pe sfinții, care prin smerenia lor au dobândit sfințenia, faptele cărora sunt înscrise pentru totdeauna în memoria noastră.
Cine poate să-L numească pe Mântuitorul slab, deși El a fost un exemplu de smerenie desăvârșită, chiar până la moartea martirică? Ce a fost mai simplu cu puterile divine – să devii un rege al pământului sau să mori pe Cruce pentru noi toți? Răspunsul este categoric.
Smerenia înseamnă putere, dar nu cea care se îndreaptă către exterior și distruge totul în jurul său, ci cea care există înăuntrul nostru și transformă totul în jurul nostru.
De asemenea, este important să înțelegem că nu înseamnă smerenie să stai și să privești cum cineva este nedreptățit, cum se petrece o nedreptate în fața ta. Dacă un creștin nu intervine în astfel de situații pentru a-și apăra aproapele nedreptățit, atunci acesta este un act de lașitate, nu de smerenie.
„Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea, zice: “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”.” – Iacov (4:6)
