Pentru această perioadă dramatică din viața unei familii există chiar și un nume special, probabil ați auzit de el – “sindromul cuibului părăsit“. Copiii care cresc părăsesc căminul familial pentru a-și construi propriul lor viitor. Se consideră că părinții ar trebui să le ofere cu bucurie și ușurare binecuvântarea lor, să le ofere o parte din bunurile familiei la început și să le facă semn cu batista în urmă și…
Ce urmează? În nicio poveste nu se spune cum să trăiască ei, lăsați într-un castel gol. Cu ce să umple ziua, care înainte nu era suficientă pentru toate treburile, iar acum nu știți cum să petreceți orele de seară. Cum să planificați anul, de exemplu, dacă întreaga viață ați fost legată de calendarul vacanțelor, iar acum puteți lua concediu și zburați unde doriți și când doriți. Doar că unde și pentru ce?
Apropo, despre părinți. Se pare că acum rămâneți din nou doar voi doi? Ca în tinerețe? Și cum este asta? Bine, dacă relațiile au rămas măcar prietenești. Dar să fim cinstiți, cel mai adesea se întâmplă așa: în 25 de ani ne-am transformat dintr-un cuplu de iubitori pasionați într-un cuplu “părinții acestor copii“. Ne numim unul pe celălalt “mama Ileana” și “tata Ion”.
Iar dacă excludem din interacțiunea noastră acest imens strat de probleme și subiecte legate de copii, ce mai rămâne? Niciun interes, nicio pasiune. Viața de zi cu zi, casă, rude comune, poate animalele de companie. Însă cu asta să trăim următorii 50 de ani? Este ceva de temut.
Unele mame, cu aceeași hotărâre, se implică în viața copiilor adulți: cer raport practic la fiecare secundă – unde a fost, ce a făcut, cu cine s-a întâlnit, despre ce au vorbit. Reacția bruscă sau hotărâtă a copilului provoacă practic declanșarea unei avalanșe: “Ți-am dedicat toată viața mea, am renunțat la a mea, și tu nu vrei să-mi spui cum a decurs prima întâlnire cu noua fată!”
Iată și prima sarcină din lista “Cum să supraviețuiești despărțirii de copii“: ascultați cu atenție ce vă spun și încercați să reacționați corespunzător.
În cultura noastră, sentimentele, gândurile și acțiunile sunt legate într-un singur nod încurcat. Ne grăbim să alergăm și să facem atunci când e nevoie doar să-i compătimim, ne supărăm și pedepsim pentru gânduri, încurajăm cuvintele pentru acțiuni… În timp ce reacția ar trebui să fie adecvată situației.
Copilul îți împărtășește sentimente? Ascultați-l și compătimiți-l (“A fost cu adevărat jignitor!”, “Sunt foarte bucuros pentru tine!”, “Mi-ar fi părut și mie trist dacă prietena mea ar fi făcut așa”).
Dacă părinții se agață constant de copii cu îngrijorare, reacția naturală a copilului care a crescut este de a se feri.
Încă o extremă în care cad părinții copiilor majori este să devină “cei mai buni prieteni” ai lor. Să împărtășească detalii despre tineretea lor tumultoasă, să aibă conversații de ore întregi și să se plângă de sănătate.
De fapt, acum are loc a treia, ultima și decisiva etapă în procesul separării copilului de voi. Din momentul nașterii, dezvoltarea copilului are doar o direcție: din confortabilul, liniștitul și primitorul spațiu al mamei/părinților către lumea exterioară, neplăcută și crudă. Dar acesta este un pas de la dependență la independență. Și parcurge trei etape:
1. Nașterea. În pântecele mamei devine strâmt, nu are unde să crească, nu are aer în cordonul ombilical. Trebuie să înfrunte frica de moarte și să se strecoare prin îngustul canal de naștere, care pare greu și imposibil. Este întâmpinat cu îmbrățișări iubitoare și generoase sânii materni – ca o recompensă pentru efortul depus.
2. Criza de doi ani. Copilul mic se străduiește să-și afirme voința, face scandal și cere să fie luat în seamă. Acesta este, de asemenea, un proces de separare, prin lacrimi amare copilul înțelege că el nu este omnipotent. Iar interdicțiile părintești sunt mai puternice decât dorința lui. Dar dacă această etapă este depășită cu succes, copilul învață să se afirme, să creeze și să interacționeze cu alți oameni.
3. Adolescența. Cea mai agitată, cea mai lungă și cea mai dificilă etapă. Prin protest, provocare, conflicte și subminarea tuturor (mai ales a părinților), tânărul trebuie să părăsească casa părintească și să plece într-o călătorie periculoasă pe cont propriu. Trebuie să eliberați mâinile sigure care îl susțineau uneori și îl rețineau de la acțiuni nesăbuite.
“De unul singur!” – acesta este mesajul principal al unei persoane care trece prin criza de separare. Dacă în acest moment lăsați anxietatea parentală să preia controlul, adolescentul vostru ar putea să nu-și „ridice aripile”.
Pentru ca un copil să poată să zboare cât mai sus, trebuie să se depărteze de ceva. Voi, părinții, trebuie să fiți acea susținere. Dar dacă repetați mereu că “voi muri fără tine“, atunci cel mai probabil el nu se va mișca de acolo, pentru că vă iubește foarte mult.
Așa că, dacă simțiți că sunteți “înghițiți” puternic de panică, apar semne somatice de depresie (palpitatii, oboseală constantă, insomnie, mereu vreți să plângeți) – vă rugăm să mergeți la un psihoterapeut pentru ajutor.
Să știți pentru orice eventualitate că nu este “vârsta” și nu este “menopauza care bate la ușă”. Este o anxietate normală a separării și/sau depresie. Se tratează foarte bine în terapia existențială.
Cel mai important lucru: clarificați-vă neplăcerile spirituale, nu transferați responsabilitatea pentru ele asupra copilului, consolidați relațiile cu partenerul. Acum este momentul potrivit pentru asta. Voi ați crescut copiii.
