Exista doua forte imense ce stapanesc aceasta creatie minunta in care traim, ele sunt: iubirea si timpul. Nimic si nimeni nu le poate invinge. Se pare totusi ca iubirea… doar iubirea, e cea care poate invinge timpul. E mai puternica decat el, ea ramane, dincolo de clipe, dincolo de ani… si uneori dincolo de vieti, zeci de vieti la rand… Vorbim mult despre ea, ne place sa ne gandim la ea si spunem ca e minunat sa o traim.
Acest cuvant magic pare ca ascunde ceva, o traire inexprimabila in cuvinte, o senzatie de nedescris, o esenta, dupa care alergam toata viata, pentru ca toti visam la iubire, fie ca recunoastem ori ba, fie ca am trait-o sau nu, intuim ca este baza fericirii umane, ca are in ea “ceva”, un “ceva” ce ne atrage…
Ce e “acel ceva” misterios si puternic? Ce e de fapt iubirea?
Ma intreb cum putem sti cat de mult am iubit, si de cata iubire am avut parte… Chiar daca vine primavara, care este intr-adevar anotimpul iubirii, nu am sa fiu romantica si nici sentimentala, ci doar realista.
Imi vin in gand imagini mai vechi si mai noi, povesti de viata reale, franturi din viata mea…
Intr-o zi de primavara eu si el ne plimbam printr-o gradina japoneza in care ciresii erau in floare. Era Edenul sau doar un simplu parc al vremurilor noastre? Nu conteaza. Iubirea ne insotea, pura ca o petala abia nascuta, delicata ca adierea ce se strecoara printre crengile inflorite, puternica precum soarele ce straluceste peste intreg Pamantul. Iata… un moment de iubire.
Era cald, extrem de cald si totusi ea sfida caldura zambind senina, tinea in manute un cosulet cu flori, si pletele-i balaie erau precum graul copt. Nu cred ca avea mai mult de trei ani si totusi ea impartea flori. Fara pic de discernamant, le impartea tuturor trecatorilor. Mi-a dat si mie o floare. Bunica ei la cativa pasi in urma ei zambea incantata de ea si mai ales de privirile trecatorilor uimiti. Iata un moment de iubire…
Era un moment de toamna ploioasa si dintr-un motiv necunoscut mi se oprise masina. Nu mai stiam ce pot face. Credeam ca voi inopta acolo pe o sosea pierduta intre sate. Si totusi cineva a trecut si i-a pasat. Cu o miscare rapida a ridicat capota si a facut o minune. Doar el stie ce, nu ma pricep la tehnica… Si totusi pot spune: iata un alt moment de iubire…
Era prima luna de iarna, iar ei erau micuti si singuri, plangand rataciti intr-o parcare. Doi pui de pisica parasiti. I-am auzit plangand toata ziua. Apoi m-am dus la ei sa vad ce pot face. Le-am dus de mancare si totusi am realizat ca o masa buna, nu ii va salva de la moarte. Si… am gandit ca e pacat ca acele suflete micute si inocente sa dispara. Atunci i-am luat acasa. Si azi ma privesc cu dragoste si … recunostinta.
Si acesta este tot un moment de iubire.
Puteam s-aleg alte momente de viata ca sa ilustrez iubirea, cu siguranta mult mai impresioanate, insa viata e facuta preponderent din astfel de clipe, numite banale. Viata nu e facuta numai din momente surprinzatoare, ci si din momente ce te surprind prin iubirea pura cuprinsa in simplitate, in gesturi si intamplari simple si fermecatoare.
MOMENTE SAU TOTALITATE?
Putem iubi in continuu? Cred ca da! Totusi…
Cu cat mai multe momente de acest fel, cu atat o mai frumoasa totalitate. Si totusi… iubirea nu e doar frumusete si placere, nu e doar ingrijire si ajutor. Iubirea e echilibrul dintre ele, echilibrul si armonia din toate. Cine ne poate spune daca traim in iubire? Cine ne poate spune? Doar viata si timpul…
Imi vin in minte alte momente de viata. Momente traite de oameni aflati in acel moment de bilant, in acel capat al vietii, in care trecutul pare lung si indepartat, si viitorul se strange… devenind din ce in ce mai mic si irelevant. Caut iubirea, dar…
Il privesc intristata. Sta intins in pat, e batran si e singur, il doare piciorul foarte tare din cauza unei boli al carui nume nu-l cunosc exact, e nervos si doar aparent resemnat, e orgolios si inchis in sine, dar toata fiinta lui pare un strigat de revolta. Il cunosc destul de bine si cand il vad asa, o lacrima mi se scurge rebela pe obraz si alta vrea sa-i urmeze. Nu vreau sa ma vada ca plang si ies repede din incapere. Plang si apoi revin mai linistita. Buzele mele rostesc o fraza ce ma uimeste si pe mine:
“Nu fii trist, te iubesc…”
Se intoarce si-mi arunca o privire confuza:
“Ce e iubirea? Ai…? Ce e iubirea?”
Eram in fata unui om de 82 de ani. Taceam incurcata, nu aveam un raspuns. Era prima data cand… in fata unui subiect ca iubirea, am ramans fara grai.
Eu am o vorba: “iubirea in definitii moare, ea trebuie traita”. O rosteam deseori plina de emfaza, dar abia in acel moment am inteles-o cu adevarat, in sensul ei cel mai real. Iubirea in definitii moare sub unul din aspectele sale, cel emotional, afectiv… Ea poate fi explicata, definita, pictata, scrisa, despicata in patru, analizata, dar… ne TRAITA, e ca o poza in care nu poti intra niciodata, e ca un zambet ce ascunde ceva mai enigmatic decat Monalisa, e inteleasa doar la suprafata, iar intelegerea superficiala a unui lucru e inutila si derutanta, e ca un cuvant gandit dar nerostit, ca un tablou inceput dar ramans vesnic neterminat.
Mintea si sufletul stau fata in fata, dar daca nu se ajuta reciproc, stau degeaba. Ratiunea si emotiile sunt ceva distinct la prima vedere, insa ele trebuiesc impletite in fapte de viata. Altfel apare dezbinarea.
O fiinta nu poate trai doar bazandu-se pe RATIUNE, pentru ca emotiile ignorate nu mor, ci doar se ascund intr-un colt ignorat al vesnicului
INCONSTIENT si de acolo se revolta, sub o forma sau alta, creand drame de viata.
O fiinta nu poate trai doar lasandu-se prada EMOTIILOR pentru ca ele te pot coplesi, si purta pe carari periculoase, spre taramuri incetosate,
spre drumuri fara intoarcere, uneori chiar spre moarte.
” Ce e iubirea? Ai…? Ce e iubirea?”
Vocea lui suna ironic si chiar asta voia.
” E… e… pai… Tu nu ai trait-o niciodata?”
” Hai termina cu prostiile astea. Sunt obosit, mi-e somn, ma doare piciorul… Da-mi o data pastila aia, si pleaca!”
Sunt oameni ce au trecut prin viata si o privesc din directia inversa si totusi nu stiu… ce e iubirea!?!
“Nu se poate…” , mi-am zis atunci incurcata.
Stiu povestea lui. A iubit natura, si-a iubit munca enorm, a avut zeci de reusite profesionale si multe functii si diplome, dar nu si-a iubit familia. Sotia, copiii, i-au fost niste straini cu care foarte greu comunica fiind preocupat doar de munca. A avut o amanta. N-a iubit-o probabil, din moment ce a parasit-o in cele din urma si pe ea. Nu vorbeste cu cei doi copii ai lui. Nici unul nu e asa cum si-a dorit el. Nici unul nu e o copie a sa, nici unul nu e o implinire a unui neimplinit vis al sau. E batran si e singur…
Oare unde sunt acum toate reusitele lui profesionale? Ochi inima Gandul ma poarta spre un alt moment de viata. Pe cand studenta fiind, faceam practica la spitalul Obreja. O batrana plapinda, cu parul alb si infatisare blanda, ne-a fost adusa fiind considerata un “caz special”. Batrana il vedea pe diavol. Il vedea doar de cativa ani. Inainte a fost doar nefericita, fara sa stie cauza. Mai fusese internata in spital, insa pastilele medicilor nu-l facuserasa dispara.
“E aici cu tine acum?” a intrebat-o doctorita.
“Da. E aici si rade de mine! E acolo, in stanga matale doamna doctor…”
Am fost strabatuta de-un fior neplacut, in timp ce unii colegi isi dadeau coate incercand sa-si stapaneasca zambetele. Apoi femeia si-a povestit viata. Vorbea coerent si logic, doar povestea ei parea compusa din cioburi taioase si dure, ramasite triste din zilele unei vieti. Avea trei copii, nici unul n-o mai cautau desi isi sacrificase viata stand alaturi de tatal lor care… Pleca singur in concedii si asta o durea, nu fusese nici o data cu ea in vacanta. Era agresiv si betiv. Ea era o femeie simpla, muncise intr-o fabrica, nu-si dorise nici averi, nici cariera, nici bani, doar pace si dragoste. Si totusi nu le avea. Oare unde gresise? Oare de ce in loc sa lupte se sacrificase? Unde era « rasplata » sacrificiului?
La plecare s-a oprit o clipa in prag s-a intors catre noi si ne-a spus:
“Traiti-va viata, fiecare moment conteaza, nici nu stiti cat de repede trece timpul… Ieri eram tanara, nici nu stiu cand am ajuns asa. Trece totul intr-o clipa. Nu stii cand si cum. Fiti fericiti… bucurati-va de tinerete…”
Era nebuna? Nu. Fusese “nebuna” o viata intrega, acum devenise lucida, extrem de lucida, insa nimeni nu o credea.
Oare ce lipsise din tablourile acestor vieti? Ce conteaza atunci cand privesti inapoi dinspre capatul vietii? La prima vedere raspunsul e simplu: in cazul batranului iubirea pentru ceilalti, in cazul batranei iubirea pentru propria persoana.
Ce se ascunde in spatele acestor atitudini diferite dar cu acelasi rezultat? Ce suferinte au dus la lipsa iubirii de altii si de sine ? Nu putem sti, stim doar ca ele au existat. A existat candva o trauma sufleteasca, un atac la iubire ce a creat un gol ce s-a extins tot mai tare si… nu a fost vindecat. Nici unul nu a stiut sa lupte! Nici unul nu a stiut ca poti avea tot si nimica, insa numai un lucru conteaza, iubirea ce s-a impletit cu faptele vietii si iubirea care a ramas.
Nu conteaza cine-ai fost si ce ai, conteaza daca ai avut iubire si daca ai stiut sa lupti pentru ea! Si totusi ce e ea?
CE E IUBIREA?
Iubirea e… cand suntem stransi la pieptul mamei prima oara, cand primim prima jucarie frumoasa si ne bucuram cu toata fiinta, cand luam o nota proasta la scoala si totusi parinti ne dojenesc putin dar ne iarta, cand ne place un coleg din clasele primare si ne invartin prin preajma lui si apoi ne pornim pe joaca, cand venim cu hainele murdare si totusi nimeni nu ne cearta, cand adolescenti fiind, inima ne bate mai tare si credem ca suntem in fata unei iubiri vesnice si eterne ce va dura intreaga viata. Apoi vine acel moment cand intalnim acea iubire ce ne atinge sufletul si credem ca e unica, si ultima, si totusi… deseori exista un “va urma”, dar cu o alta persoana. Iti trebuie o anumita experienta de viata si uneori mult curaj, ca sa crezi in acel “nu exista ultima iubire”, sa crezi ca intotdeauna mai poate fi si o alta…
Si totusi uneori intalnim o iubire ce ramane, si stim ca el/ea va fi cel ce ne va insoti pentru mult timp, fiindu-ne profesor de iubire pe viata.
Si este asa. Ciudat… pe-aceasta n-o consideram niciodata ultima si totusi este asa!
Apoi surasul copiilor, al bucuriei viselor implinite oricare ar fi ele, al serilor senine de vara, si al bradului pe care il privesti cu cei dragi.
Toate acestea sunt MOMENTELE DE IUBIRE ALE VIETII, fie ca stim sau nu stim.
Si totusi se pare ca ea nu ne insoteste tot timpul. Si totusi se pare ca ea e cu noi mereu insa uneori sta in umbra. Ma contrazic? Nu. Sau poate ca da…
Avem momente cand suntem extrem de egoisti, toti am fost uneori asa si toti ne acuzam pentru asta, ne simtim vinovati, ne culpabilizam si deseori ne pedepsim inconstient. Insa mi-a trebuit o vreme sa inteleg ca la iubire nu poti ajunge decat trecand prin neiubire. Pentru ca altfel nu am putea iubi fiintele care nu sunt la acelasi nivel spiritual ca si noi. Pentru ca nu putem iubi decat prin intelegere, acel tip de intelegere numit EMPATIE. Intelegerea trairii celuilalt prin simplul fapt ca si tu ai trait asa! Ne iubim de fapt pe noi, in ceilalti, ne iubim de fapt sufletul ce ne apare sub alt chip si nume.
SUFLETUL LUMII e de fapt ceea ce iubim in noi si-n ceilalti.
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
