Sensul iubirii adevărate

"Se zice că odată norocul şi mintea s-au prins să meargă împreună la drum şi au plecat amândoi într-o călătorie. Ziua întreagă au tot mers ei pe un drumeag de ţară, plin de colb, şi mai cu vorba, mai cu gluma, iată că soarele se ascunde după un deal, şi noaptea i-apucă pe cei doi călători în mijlocul drumului, departe de satul la care gândeau că vor ajunge ca să înnopteze acolo. Ce le rămânea de făcut? Unde era să poposească peste noapte călătorii noştri? Se tot gândeau ei îngrijoraţi. În cele din urmă, norocului i-a trăsnit prin gând o idee năstruşnică: - Ce atâta bătaie de cap! Hai să ne trântim aicea în mijlocul drumului, că nu e cine ştie ce până dimineaţa şi, osteniţi cum suntem, ne vom odihni tot aşa de bine, ca şi când am dormi în perinile cele mai moi. - Dar dacă va veni vreun cal peste noapte - zice mintea cu glasul ei înţelept - şi va da peste noi, aşa e că nu ne va merge tocmai bine? Hai să ne dăm la o parte din drum şi să ne odihnim pe pajiştea de alăturea. Ş-apoi şi altfel, nu e mai bine să ne aşezăm pe iarba verde, decât aici în pulbere? - Fă tu cum ştii, zise norocul, eu unul mă culc aici în mijlocul drumului! Şi zicând aceste cuvinte, îşi şi trânti jos zăbunul din spate, adică haina sa ţărănească, aşezându-se deasupra îmbrăcămintei de lână, îşi puse palma căpătâi şi, cât ai da la amnar, a şi adormit, că tare obosit mai era! Spre deosebire de noroc, mintea, mai cu scaun la cap, ieşi din drum, îşi căută un locşor potrivit pe pajiştea moale ca mătasea, îşi aşternu cum ştiu ea mai bine, zise Tatăl Nostru, îşi făcu cruce şi apoi, ostenită cum era, adormi în curând. D-abia aţipiră drumeţii noştri, şi iată, în tăcerea nopţii, se aude o duruitură, care se apropia din ce în ce mai mult. Era un car cu coviltir de rogojină, tras de patru cai ca patru zmei. Roatele se învârteau cu repeziciune şi acum-acum carul avea să sosească în locul unde dormeau drumeţii noştri. Încă vreo două-trei clipite şi norocul ar fi fost făcut praf şi pulbere de copitele cailor sirepi, adică vijelioşi şi de roatele cele grele ale carului. Dar norocul tot la noroc trage! Când mai erau doar vreo zece paşi între car şi el, auzind zgomotul, norocul se trezi din somn şi cât ai clipi din ochi se-nălţă şi sări drept în picioare. Caii, speriaţi la vederea lui, au sărit şi ei mai la o parte. Trăgând carul din drum au luat-o razna pe câmp tocmai pe lângă picioarele minţii, care nu s-a trezit aşa de curând. Sărmana de ea a rămas multă vreme leşinată, după rănile căpătate. Când se desmetici, Mintea, cu înţelepciunea ei îi spune celui ce o însoţise la drum să-i caute nişte ierburi, cu care nu peste mult timp îşi vindecă rănile de la picioare! Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Musafirul. Poveste cu morală.

Intr-o zi o femeie mai in varsta isi facea treburile in casa. Deodata aude un glas care ii spune : Eu sunt Dumnezeu ! Ai grija si pregateste-te deoarece eu voi veni la tine ziua urmatoare. Femeia asculta si a incepu sa faca pregatirile. A facut curat in casa, a spalat, a sters praful; apoi a gatit cele mai bune bucate, a asezat masa a facut tot ce putea sa faca pentru un musafir , mai ales ca era unul asa de important. Iar apoi a inceput sa astepte. Dupa cateva ore de asteptare si nerabdare – suna la usa cineva. Deschide repede, dar spre dezamagirea ei era vecina. O persoana mai saraca cu 3 copii care ii cere niste sare imprumut. Deranjata de prezenta ei ii spuse : - Pleaca ! Nu ma deranja astept pe cineva foarte important acum. Nu am timp. Vecina pleca intristata. Peste inca o ora vine la usa altcineva. Era un vanzator ambulant – care incerca sa scoata si el un ban. Din nou – este gonit si acesta din motivul ca era ocupata. Se aseza iar langa masa pusa cu bucate si se intreba : Oare de ce nu mai vine? Se aude din nou soneria. - Sigur e El ! Si alerga catre usa. Deschide, si spre surprinderea ei era doar un cersetor. - Dati-mi si mie o bucata de paine. Sunt sarac, nu am ce manca, si nu mai pot de foame. Dumnezeu sa va dea in loc ce imi dati mie. - Nu am ce sa iti dau. Toate bucatele acestea nu sunt pentru tine ! Seara se asternu si nu veni nimeni. Astepta si intr-un final se culca. In vis s-a auzit vocea Domnului: Am venit si am batut de 3 ori la usa si nu m-ai primit inauntru. Am cerut de mancare si nu mi-ai dat. Morala: Dumnezeu nu vine cu aura la cap si cu crucea in spate. Cand ajuti pe cineva,  il ajuti pe El. Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

Când vorbiți despre iubire, ea trebuie să fie necondiționată. Nu există iubire condiționată și iubire necondiționată. Pe de-o parte sunt condițiile, de altă parte este iubirea. În momentul în care apare o condiție, totul se rezumă la o tranzacție. Poate că este o tranzacție convenabilă, poate că e un aranjament bun – poate mulți oameni au făcut aranjamente excelente în viață – dar asta nu te va împlini, nu te va transporta într-o altă dimensiune. Este doar ceva convenabil.

Când spui “iubire”, nu e nevoie să fie neapărat convenabil; de cele mai multe ori nu este. Este nevoie de viață. Dragostea nu este un lucru măreț de făcut, pentru că te înghite. Dacă crezi că ar trebui să fii îndragostit, nu ar trebui. Tu, ca persoană, trebuie să fii dispus să cazi, doar atunci acest lucru se poate întâmpla. Dacă personalitatea ta rămâne puternică în acest proces, este doar o situație convenabilă, asta este tot. Avem nevoie să recunoaștem ce este o tranzacție și ce este cu adevărat o poveste de dragoste. O poveste de dragoste nu trebuie să fie cu o anume persoană; ai putea trăi o mare iubire, fără să ai pe nimeni în particular, cu viața însăși.

Ceea ce faci și ceea ce nu faci depinde de circumstanțele din jurul tău. Acțiunile noastre se întâmplă după cum o cer situațiile externe. Ceea ce faci în exteriorul tău depinde întotdeauna de multe condiții. Dar iubirea este o stare interioară – felul în care ești înăuntrul tău poate fi cu certitudine o stare necondiționată.

Faceți din iubire o calitate interioară!

Dacă faceți parte din viață, este foarte natural să iubiți. Fiecare ființă umană este capabilă de iubire, dar, din păcate, mulți s-au mutilat cu tot felul de sisteme de credință, opinii, filosofii, ideologii – de toate, cu excepția vieții înseși.

Publicitate

Iubirea nu e importată din cer

Oamenii fie mărturisesc că îl iubesc pe Dumnezeu, fie cred că Dumnezeu îi iubește. Ipoteza este aceea că, pesemne, iubirea este importată din cer. Dar știe cineva dacă într-adevăr Dumnezeu iubește sau nu? Ne închinăm la Cel care a creat această măreață creație – o creație care depășește capacitatea de înțelegere a minții. Ne închinăm la Creator, dar nu știm dacă El este dragoste, bucurie sau pace.

Iubirea este o creație omenească

Oamenii sunt capabili de iubire, atunci când vor. Din păcate, noi vrem să exportăm în cer tot ce este frumos în viața noastră și să trăim fără sens pe această planetă. Iubirea, bucuria, beatitudinea- acestea sunt posibilități umane.

Un proces simplu

Iubirea nu este ceva de făcut cu o altă persoană. Iubirea nu este niciodată între doi oameni. Este ceea ce se întâmplă în tine și nu trebuie să fie înrobită de altcineva. Timp de 15-20 de minute în fiecare zi, mergi și stai lângă un lucru care nu semnifică nimic pentru tine – poate fi un copac, o pietricică, un vierme sau o insectă. După un timp, vei descoperi că te poți uita la acel lucru cu tot atâta dragoste câtă manifești față de soția, soțul, mama sau copilul tău. Poate că viermele nu știe acest lucru. Asta nu contează. Dacă te poți uita la tot ceea ce este cu dragoste, toată lumea devine frumoasă în experiența ta. Îți dai seama că iubirea nu este ceva ce faci să se întâmple; iubirea este modul în care ești.

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
De Suflet
Oricât de matur şi de puternic ar fi un om, el păstrează mereu copilul din el şi are nevoie să se simtă al cuiva, să se simtă protejat, alintat, admirat şi iubit. Tensiunea apare atunci când alergi după ceva, salvarea apare atunci când nu-ţi mai pasă. Suferinţe, tensiuni, angoase, nevroze, sunt „vitaminele” omului contemporan. Aici şi acum este diferit de altundeva, atunci şi acolo. Nu mă mai tem de moarte pentru că ştiu ce este viaţa. Viaţa vine şi ne bate la uşă şi noi nu suntem acasă. Totul are două feţe, rău şi bine şi aceste feţe se schimbă adeseori. Ne peticim micile răni sângerânde ale sufletului cu fel de fel de plasturi, feşi, bandaje, sterilizate sau nu de viaţă. Aţă chirurgicală cusută fără anestezie pe plăci deschise. Apă oxigenată ce nu mai face faţă la durere. Verdele se iubeşte cu albastrul cerului. Sunt liber, demn şi pot privi pe oricine în ochi fără să-mi fie ruşine. În singurătatea mea nu trebuie să dau explicaţii pentru fiecare gest, pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare surâs, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare tăcere, pentru fiecare rană, pentru fiecare iubire, pentru umbre sau lumini, pentru… Dacă îl plâng, nu îmi mai este străin, hotărârea o iau lacrimile mele… Păşesc cu tălpile goale pe iarbă, iar câinele şi pisica ţopăie pe lângă mine. Pîş-pîş, păşeşte şi inima. Mă impresionează gesturile mici, de suflet. Şi astăzi iubesc în mii de feluri, luptă în interior. Deschid cerul din inima mea. Ochii îmi sunt flori dulci chiar şi atunci când cade rouă. Freamătă în mine pădurile de taină pline. Mă leagănă subţire ca pe o trestie în vânt un dor nebun. De ce mă întreabă tainic inima şi nu îmi răspunde nimeni?! De ce răsare soarele? De ce murmură izvoarele? Nu mai spânzuraţi cu privirea rece oameni timizi care nu au curajul să zboare, încă! Sau nu ştiu cum să o facă. Sau nu sunt lăsaţi. Oamenii sunt tăiaţi în mii de felii de cuvinte… Ucidem suflete şi apoi lăsăm în urma noastră schelete tăcute. Pentru cine, pentru ce atâta suferinţă şi rană?! Am o mulţime de amintiri uitate sub pat, ruginite pe jumătate de clipe. Am speranţa că mă voi naşte peste timp. Unde se termină visele începe liniştea sau moartea respiră. Urlet de lup. Speranţa vine ultima, vine când vrea ea. Da, speranţa moare ultima! Cu vorba ucizi mai uşor decât cu fapta. Cu fapta ucizi o singură dată, dar cu vorba de o mulţime de ori. „Trebuie” este o obsesie. Nu trebuie nimic în viaţă. Privesc ochii, aceştia sunt goi. Nu e nimeni acasă. Parfumul lipseşte. Când repeţi de prea multe ori o minciună, aceasta îţi devine adevărul tău. Imnuri coborâte din altă lume. Gânduri de început în care sincer am crezut. Vesel, pozitiv, puternic. Idealuri, ambiţii nobile. La umbra sufletului meu niciodată nu e prea târziu. Zidul e prea înalt şi munţii îmi dau o altă speranţă când chem inima. Seară albastră. Măşti de carnaval. Timpul aşterne nostalgii peste obraz. Anii se aşează stivă ca nişte lemne peste vremi. Pereţii sunt duruţi cu var. Cer uitare şi mi se dă mai aprig foc. Iau ocrotitor un înger cu aripile desfăcute peste capul meu, aşezat în rugăciune. Să nu mă uiţi, să nu mă vezi, să nu mă chemi în întâia şi ultimă clipă! Firul alb de la tâmplă mă cântă că sunt tânăr încă. Mai sunt şi ochii mei care te văd la fel în fiecare zi. Doctorie amară îndulcită cu miere. Multe rele bune îmi sunt date să le trăiesc în drumul meu, dar e atât de simplu. Citesc şi iau de la viaţă doar cât îmi trebuie. Scriu poezii, multe le-am ars, altele le-am pierdut, pe unele nu le mai recunosc. Le citesc cu o intonaţie specială care îmi face sufletul să vibreze într-un fel anume. Şi sunt viu, şi iubesc şi asta e tot ce contează! Sunt rănit adeseori de mine, de oameni, de priviri, de tăceri, de… Sunt un cer. Ba senin, ba cu nori, ba cu soare dogoritor, ba cu ploi reci sau calde de vară, ba cu zăpezi şi troiene mari. Sunt o poveste lungă. Trist şi vesel, credul şi suspicios, copil şi bătrân, ziuă şi noapte… Respect, îndrum, ambiţionez, dau aripi, răsfăţ, iubesc. Doamne îmi transformă zilnic braţele sufletului ca să găsească orice om alinare. Cuminte, m-am întors adeseori din colţurile străzii doar ca să mai ofer o privire, un zâmbet, o tăcere, un… Mă reazem de zidul inimii mele şi privesc cerul înstelat. A mai căzut încă o stea, ducând cu ea o altă poveste de iubire. Nu mai promit, doar cred, încerc, vreau! Sunt parte din decorul acestei vieţi, univers care nu-şi mai ia rămas bun. Mă leagă marea, val cu val, cu zâmbetul cerului. Dorul e tot mai sfânt. Stelele cred în jurământ şi nu îşi părăsesc cerul. Doar unele grăbite aleargă să sărute pământul altui cer… Nu ştiu în viaţă ce o să urmeze, dar îmi doresc să am alături bucuria gândului rostuit cu dragoste de copil. În calendarul inimii mele încă mai am zile însemnate cu roşu şi negru. Infinit. Dulci fiori. Aştept dimineaţa vieţii mele, căci mi-e dragă ziua până la lacrimi. Şi o iubesc mereu ca întâia oară. Pentru iubire trebuie să munceşti în fiecare zi ca lucrurile să meargă. Iubirea se creşte, se întreţine, fără grabă, fără promisiuni şi legăminte. Serenadă. Muzica uneşte oamenii şi îi face mai buni. Arhitectura frazelor, matematica proporţiilor. O frunză îmi bate la geam, scrisoare ta în toamna mea… Iubirea stă întotdeauna în picioare. Va veni ceasul când vom fi Unul. Să ierţi şi să fii milostiv sunt căldura sufletească. Îţi pecetluiesc inima cu iubire, multă iubire! Nu sunt doar fizic, sunt şi cu sufletul. Momente potrivite, persoane potrivite. Orizonturi noi şi vise frumoase. Durerile corpului sunt strigătele sufletului… Ascultă-ţi sufletul! Şterge-i lacrima când plânge şi întinde-i zâmbetul când râde!… Eu am cerul. Tu eşti cerul. Lecţii de viaţă, amintiri preţioase. Învăţăm să primim, învăţăm să dăruim. Învăţăm să câştigăm, învăţăm să pierdem. Toată viaţa e o şcoală şi la urmă tot neînvăţaţi murim… Nu-mi ajung zilele să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Nu-I mai cer nimic, doar mă minunez şi Îi mulţumesc din toată inima pentru toate! Slavă Ţie Doamne! Îţi mulţumesc Doamne pentru apă, pentru pâine, pentru aer, pentru căldură, pentru viaţă, pentru sănătate, pentru că m-ai trezit dimineaţă, pentru că m-ai adormit aseară, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate, pentru că ne dai vreme de pocăinţă, pentru oamenii pe care ni-i scoţi pe Cale, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim! Nu avem nevoie de anumite zile ca să fie sărbătoare, că să fim mai buni, mai frumoşi, mai calzi, mai iertători, mai iubitori, mai… Toate zilele noastre pot deveni o sărbătoare nesfârşită. Conştiinţa curată e cea mai bună sărbătoare. Unde este iubire, acolo este Dumnezeu. Atunci când judecăm oamenii nu îi mai iubim şi murim sufleteşte. Cu vorba ucizi mai uşor decât cu fapta. Cu fapta ucizi o dată, cu vorba de mai multe ori… Să ne bucurăm sufletele cu un gest, cu un cuvânt, cu un gând! Din Ieromonah Hrisostom Filipescu, Ed. PIM, Iași 2014, p. 78-83