Scrisoarea unei fiice
Adresate mamei ei
Plecată-n ceruri.
Ca de fiecare dată, am stat de vorbă cu mama. I-am privit îndelung poza. Şi am vorbit cu ea ore-n şir. I-am vorbit despre tot. Iar la un moment i-am văzut privirea, şi i-am simțit atingerea. I-am povestit despre toate încercările care m-au făcut puternică şi m-au călit. I-am recunoscut cu lacrimi cât demult regret că n-am înțeles-o în unele momente. I-am spus că de-ar fi acum alături aş îmbrățişățişa-o strâns şi mi-aş cere iertare pentru anii, clipele, orele, zilele în care în care nu am fost cea mai bună, sau cea mai ascultătoare copilă. Pentru că şi, eu ca fiecare copil, om, am greşeli în spate. Mereu am ştiut, să le recunosc, şi chiar dacă n-o făceam în voce, le recunoşteam în gând, cum o fac şi acum.
Mama mereu a ştiut, să mă ierte. I-am spus mamei, cât de răi pot fi unii oameni. Iar eu ca de fiecare dată, nu mă pot răzbuna. Răzbunarea este pentru cei slabi, iar cei puternici iartă, uită, apoi merg mai departe. Din păcate, oamenii încurcă iertarea, cu uitarea, şi bunătatea cu prostia. Să ierți, nu înseamnă să uiți totul. Să ierți, înseamnă să-i oferi linişte sufletului. Ştiu, că nu există iertare fără uitare, dar există anumite fapte vorbe care nu pot fi uitate. Sau chiar dacă se uită, lasă amprentă adâncă-n suflet. Sufletul face parte din noi. Are şi el răni care sângerează, dar din păcate puțini sunt cei care le văd. Chiar dacă oamenii nu le văd, le vede Dumnezeu.
Chiar dacă oamenii, nu timp pentru o îmbrățişare, un zâmbet, o mângâiere, o vorbă bună. Căci astea sunt bandajele pentru rănile sufleteşti. Atunci Dumnezeu găseşte timp să ți le ofere. Şi le primeşti, când te aştepți cel mai puțin. Îi mai spuneam mamei, că am devenit atât de puternică, încât am încetat să mă mai supăr pe oameni. De ce? Foarte simplu. Fiecare om vede viața în culori diferite. Deoarece fiecare dintre noi avem destine diferite. Unul este mai mult încercat de soartă, altul mai puțin. Dar asta nu înseamnă că suntem diferiți în fața lui Dumnezeu. Toți suntem egali. Ne iubeşte pe toți cu aceeaşi dragoste, pentru că toți suntem copii lui.
Dumnezeu nu ştie să facă diferență între sărac, bogat. Frumos, urât. Gras, slab. Sănătos bolnav. Îmi este foarte dor, de timpurile copilăriei mele, i-am spus mamei. Îmi este dor de timpurile în care mă jucam afară zile întregi. Îmi este dor de simplitatea de atunci. Mi-e dor de timpurile în care am crescut fără internet şi telefoane. Mi-e dor de timpurile în care oamenii se ajutau reciproc, şi nu se duşmăneau. Fiecare trăia cu ce avea. Şi erau toți fericiți. Era simplu, dar frumos. Bogăția se purta în suflet. Respectul, bunătatea, bunul simț şi cei şapte ani de acasă. Acum din păcate, s-a cam uitat de aceste calități. Acum trăim timpuri în care nu ştiu care din ei e mai bogat.
Uitând de fapt, că cele mai mari averi sunt în suflet. Banii astăzi sunt, iar mâine nu. Maşina, o ai, mâine nu ştii. Casa mare şi frumoasă, azi o ai, mâine nu se ştie. Toate aceste aceste bogății pământeşti sunt nimicuri pe lângă tot ce strânge omul în sufletul său pe parcursul vieții. Păcat că unuii oameni nu realizează faptul că viața merge înainte şi nu se duce înapoi. Toată ură, invidia ce se adună-n sufletele oamenilor nu fac decât să le întunece. Îmi pare rău, că viața este scurtă, şi mulți nu conştientizează că azi te cerți cu un om, îi arunci vorbe grele, iar mâine acest om poate să nu fie. Căci legile vieții sunt necunoscute omului. Şi arunci regretele nu vor mai avea niciun rost.
Cât de bine ar fi să ne lăsăm orgoliile, şi să ne amintim că suntem oameni. Trăim odată pe pământ. Cât de frumos ar fi să ne îmbrățişăm şi să ne spunem spimplul ,iartă-mă”. I-am mai spus mamei că viața pe acest pământ nu este decât o călătorie. Iar când vine rândul să finisăm călătoria nu punem în valiză decât sufletul cu tot ce am adunat în el timp de o viață. Pentru că la judecata de apoi, vom fi întrebați pe cine am ajutat în această lume şi ce urme frumoase lăsăm după noi? Dar nu vom fi întrebați câtă bogăție materială am adunat. În goana după bani, oamenii, uită că viața e scurtă. Oamenii uită să caute fericirea în lucruri simple. Oamenii uită să-şi spună unul altuia “Te iubesc” şi “iartă-mă”.
Oamenii uită că sunt că sunt oaspeți în lumea asta. Oamenii au uitat că nu trebuie să se judece unul pe celalalt. Pentru că nimeni în lumea asta nu este perfect. Unuii mai mari, alții mai mijlocii, dar le facem cu toții. Că asta este firea întregii omeniri. Iar judecați cu adevărat vom fi, atunci când vom merge la Dumnezeu. Iar la sfârşitul discuție cu mama, mi se părea că avea ochii plini de lacrimi la fel ca şi mine. Discutați cu mamele voastre, cât sunt în viață. Îmbrățişați-le, cereți-vă iertare pentru fiecare lacrimă căzută, şi fiecare şuviță albă apărută la tâmple. Şi desigur nu uitați să-i spuneți cât de tare o iubiți. Spuneți-i astăzi cât este în viață, căci mâine poate pleca la cer.
Şi nu veți rămâne decât cu amintiri, regrete, poze, lacrimi, şi cuvinte
Autor Oxana Barbu
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor!
