Nu stiu de ce unii oameni ma iubesc atat de mult. Nu am gasit un raspuns concret la aceasta framantare. Singurul lucru concret pe care il stiu este ca, in momentele mele de cumpana ale vietii, dragostea acestor oameni mi-a fost deopotriva acoperamant de necazuri, sanul lui Dumnezeu in care nu ma mai putea atinge nimeni si nimic, hrana pentru sufletul meu haituit si sprijin tare.
Oameni care m-au iubit pur si simplu, ca facand parte din firescul naturii lor umane, fara sa imi puna intrebari sau, mai rau de atat, sa imi scoata ochii pentru vreo greseala a mea platita scump de ei.
Au aparut ca niste anonimi in intunericul vietii mele, purtand fiecare in spatele sufletului sau, pe langa durere, lumina binefacatoare si atottamaduitoare de toate ranile pe care alti oameni, in drumul lor spre eternitate, ti le plaseaza tie pe motivul faptului ca tu poti si, har Domnului(!), ai de unde.
Cand m-am legat strans de acesti oameni minunati, au inceput unul cate unul, sa dispara in anonimatul din care venisera, nu pentru ca dragostea mea ii obosise, ci pentru ca ei il iubeau mai mult pe Dumnezeu decat pe mine, iar eu, cu toate ca ii iubeam nespus, le aduceam neliniste.
Atunci, atat de la ei cat si de la altii asemenea lor, am invatat marea lectie a iubirii: sa iubesti omul, dar sa nu iti pui nadejdea in el, ci in Dumnezeu.
Mi-a fost extraordinar de greu sa cred ca iubind astfel, nu fac decat sa gresesc. Fata de Dumnezeu, fata de mine si fata de ei. Dar este adevarat. Gresesc iubind asa.
Cand iti pui nadejdea intr-un om, devii posesiv, faci comparatii, vezi distorsionat lucrurile si iti pervertesti credinta intr-un “adevar” care depinde de relatia ta cu tine insuti si cu Dumnezeu printr-un simplu om, pe cand lucrurile ar trebui sa stea altfel: credinta ta sa fie o realitate construita pe relatia dintre tine cu tine insuti, cu aproapele tau, ambele avand ca scop uniunea ta cu Dumnezeu, uniune care sa nu depinda de oameni, ci de tine. De felul tau de a privi si a trai viata.
Oamenii pe care ii iubesti nu au termen de comparatie decat propria lor viata, iar nu a altora. Dar ca sa gandesti astfel, nu trebuie sa iti pui nadejdea in ei.
Cum nu poti compara soarele cu luna, tocmai pentru faptul ca fiecare e altceva, la fel si oamenii. Nu ne punem nadejdea in caldura soarelui sau in lumina blanda a lunii, ci in Cel Care Le-a creat.
Cu toate ca am gresit enorm de mult procedand astfel, adica increzandu-ma in totalitate in fiinta si darurile unui om care ma indragea, observ ca si astazi sunt o multime de oameni care ma iubesc, desi nu am facut absolut niciun efort sau jertfa ca sa merit acest lucru.
Si a nu stiu cata oara, ma intreb mirat “De ce?”
