Unele persoane joacă un rol foarte important pentru că ceilalți membri ai familiei să fie mulțumiți de viața lor. Acest rol se numește “țapul ispășitor”.
Membrii unei astfel de familii, în mod inconștient, nu vor să accepte că au unele defecte sau sentimente negative. De exemplu, oamenii pot să nu facă față propriei agresivități, invidiei, sentimentului de vinovăție sau rușinii, egoismului, vulnerabilității și sensibilității lor sau chiar propriului lor sentiment de imperfecțiune.
Astfel, pentru a nu simți sau vedea aceste manifestări în ei înșiși, psihicul lor disociază aceste sentimente și calități și le atribuie unei alte persoane.
- “Eu nu sunt rău, tu ești cel care se enervează tot timpul”,
- “Eu nu invidiez pe nimeni, tu ești o persoană invidioasă”,
- “Eu mereu mă gândesc la ceilalți, am grijă de toți, nu ca tine, un egoist”,
- “Tu pui totul la inimă, eu niciodată nu fac asta, eu sunt o persoană puternică”,
- “Eu am un serviciu foarte bun, dar el este un nimic, nu-l interesează nimic în viață, nu se dezvoltă și nu vrea nimic, eu în schimb mă dezvolt mereu”.
Aceasta poate fi o formă de apărare psihologică numită “proiecție”, în care aceste calități respinse sunt pur și simplu văzute în altcineva.
Există și “identificarea proiectivă”, când manifestările insuportabile din ei înșiși sunt transferate în psihicul altei persoane. Când acea persoană începe să se simtă ca și cum ar avea într-adevăr acele calități care sunt proiectate asupra sa.
Găsirea unei persoane sau a unui obiect de proiecție pentru tot ceea ce acești oameni nu recunosc la ei înșiși poate fi costisitoare. Membrii familiei cu astfel de mecanisme de apărare se angajează într-o conspirație inconștientă și găsesc o persoană pe care să reverse toate lucrurile negative.
Cu alte cuvinte, în loc să exteriorizeze negativitatea lor, ei pun totul pe umerii unui singur membru al familiei, care devine oarecum “țapul ispășitor”. Astfel, pare că tuturor le este mai ușor să trăiască.
Desigur, cu excepția acelei persoane pe care au desemnat-o purtătoare a tuturor negativității familiale. Pentru o astfel de persoană, ceea ce se întâmplă în familia sa devine cu siguranță o traumă psihologică.
Cel mai neplăcut lucru este că, pe măsură ce crește, devine vulnerabil la proiecțiile altora îndreptate spre el. El s-a obișnuit să le “absorbe” și să se conformeze cu ceea ce ceilalți văd în el.
Dar nu a învățat să se apere de proiecțiile altora. Ceea ce duce la faptul că în alte colective, ulterior, el acceptă ușor să joace rolul de “țap ispășitor”. Fără să își dea seama că acesta este doar un rol, nu personalitatea lui adevărată.
Pentru cei obișnuiți să proiecteze propriile lor slăbiciuni asupra unei persoane apropiate, terapia cu un psiholog reprezintă o amenințare (deoarece inevitabil va ieși la iveală că nu sunt atât de inocenți cum cred despre ei înșiși).
Pentru o persoană cu complexul “caprei ispășitoare”, terapia devine în schimb eliberatoare. Deoarece află că nu este o persoană rea, că a fost doar o etichetă pusă încă de când era copil.
El nu este atât de rău, invidios, neascultător sau capricios, cum spune restul familiei. În cea mai mare parte, el este de fapt un om bun, amabil, grijuliu și capabil să facă ceva cu viața lui.
Iar ceea ce credea despre el însuși înainte, că este complet oribil, rău și are doar calități negative, este fals. Este doar rezultatul faptului că alți oameni au proiectat mult timp aceste lucruri asupra lui.
