Suntem raniti de persoanele la care tinem. Ei ne deschid rani adanci, pe care nu le mai putem inchide aproape niciodata..Putem vineca unele rani cu dragoste, unele trec odata cu timpul, iar unele.. unele raman mereu deschise.
Rana interioara poate fi comparata cu o rana fizica pe care o ai pe mana de mult timp, pe care o ignori si pe care nu ai ingrijit-o cum trebuia. Ai preferat sa o bandajezi pentru a nu se mai vedea. Acel pansament este echivalentul unei masti. Cand cineva te ia de mana cu dragoste, iar tu tipi: Au! Ma doare! Poti sa iti imaginezi cat de surprins este celalalt. Oare chiar a vrut sa te doara? Nu, deoarece daca tu suferi atunci cand cineva te atinge pe mana, este din cauza faptului ca tu esti cel care a hotarat sa nu isi ingrijeasca rana. Iar celalalt nu este responsabil de durerea ta. De fiecare data cand ne simtim raniti, noi incercam sa gasim un vinovat. Cu cat acuzam mai mult, pe sine sau pe ceilalti, cu atat se repeta mai mult aceeasi experienta. Acuzarea nu serveste decat la producerea de nefericire oamenilor. In timp ce, daca privim cu compasiune partea umana care sufera, evenimentele, situatiile si persoanele vor incepe sa se transforme.
Orice rana ramane deschisa, chiar daca noi credem ca ea s-a inchis. Niciodata nu vom putea fi asa cum eram inainte. Suntem raniti si suntem distrusi. Invatam sa traim cu anumite rani, insa nu o sa fim ca inainte. Cineva mi-a spus ca timpul ne schimba, ca odata cu trecerea timpul orice rana trece,ca ele se inchid.. Dar nu e asa, nu ne schimba timpul.. ci noi ne schimbam pentru-ca ne-am saturat de atatea rani, pentru-ca ne-am saturat sa ne pese prea mult, pentru-ca suferim pentru unele persoanele care nici macar nu merita, pentru-ca punem suflet acolo unde ar trebui sa fie indiferenta. Cu cat avem mai multe rani in suflet cu atat suntem mai inchisi in noi si suntem mereu tristi.
“-Iarta-ma..
-Ia o farfurie si arunc-o pe jos. S-a spart?
–Da.
–Cere-i scuze…
–Imi pare rau!
-A devenit cum era inainte?
-Nu.
-Acum intelegi? Asta inseamna sa ranesti pe cineva…”
Clipele noastre sunt firicele de nisip ce se scurg din clepsidra. Fie ca vrem sau nu, fie ca suntem constienti sau visam, fie ca suntem bine implementati pe pamant sau cu capul in nori… noi toti ne scurgem. Noi toti traim cu vise, cu sperante si cu lupta, insa cati suntem constienti ca timpul nu cruta pe nimeni, ca azi e momentul sa facem ce vrem, pentru ca maine e o zi necunoscuta, o zi ce poate ne abandoneaza, o zi ce poate ne intristeaza. Si daca ieri am ras, azi plang. Si daca ieri am visat, azi sunt realista. Si daca ieri am avut speranta, azi o tarasc dupa mine. Si daca ieri am fost in al noualea cer, azi sunt pe pamant si doare.
Dar ma resimt, e sustinerea si forta ce mereu mi-a soptit: ” o sa treci si peste asta”. Si asa e, stiu ca voi trece, pentru ca fiecare moment ce doare se va risipi, iar fiecare lacrima se va evapora…!!
