„Poți să ai lumea la picioare, bani cu furca să-i întorci …. Dar când te trage pământul, tot acasă te întorci”

Publicitate

Uneori ni se intampla sa uitam ca pacea interioara incepe de acasa, si o cautam prea des in exterior, in vorbele, gesturile si faptele oamenilor din jurul nostru.

Vestea buna este ca un lucru cu siguranta le putem darui: pacea care incepe de acasa.

Caci nicaieri nu e mai bine ca acasa!

„Poți să ai lumea la picioare, bani cu furca să-i întorci

Dar când te trage pământul, tot acasă te întorci”…un mare adevăr spus de un frumos cântec popular de pe la noi. De ce oare ? Un răspuns bun ar putea fi acela că acasă este locul unde te simţi cel mai puţin singur. Nicăieri nu este mai bine ca la tine acasă ,aici în țara ta, pe pământul părințiilor și a strămoșilor tăi. Pe plaiurile natale tot timpul te vei simți ACASA!

Trăia demult, tare demult, un om înțelept. El a aflat că în ținutul în care locuia , sălășluia un vultur înțelept.

Vulturul era uriaș, bătrân de când lumea, înțelept, căci văzuse câte toate se întâmplaseră în lume.

Și, căutând și mai multă înțelepciune, înțeleptul nostru l-a căutat pe Vultur și l-a găsit. Apoi l-a întrebat:

– Vulture, înțelept ești, căci ești de când lumea și multe le-ai văzut ridicându-se și prăbușindu-se, pe mulți i-ai văzut născuți și apoi murind i-ai pierdut. Caut înțelepciune!

Și Vulturul a răspuns:

– Adevărat este ce spui, dar ce cauți de fapt?

Înțeleptul i-a spus:

– Vulture, vreau să văd cel mai frumos loc din lume și

vreau să-mi trăiesc ultimii ani ai bătrâneții acolo.

Atunci Vulturul i-a răspuns:

– Bine. Am să-ți îndeplinesc dorința. Am să te duc să vezi cel mai frumos loc din lume.

Publicitate

Și zicând acestea, Vulturul l-a luat în gheare și a început să zboare. Și a văzut înțeleptul din zbor cum trecea de țara lui. Și a văzut Roma, unde stătea Coloseumul și palatul Caesarului, și a văzut Constantinopole cu toate minunațiile lui din aur, și a văzut Babilonul cu toate minunățiile lui, și a văzut Nilul și vărsarea lui în deltă cu milioane de păsări și viețuitoare, și multe minunății a văzut zburând, de începuse să se întrebe înțeleptul:

– OARE CUM POATE CINEVA SĂ SE HOTĂRASCA UNDE ESTE CEL MAI FRUMOS LOC DIN LUME?

Și zburând Vulturul, au ajuns în deșert. Și În deșert erau niște stânci negre și acolo vulturul s-a așezat.

Când văzu aceasta înțeleptul s-a uitat în jur și nu a văzut nici apa, nici copaci și nici viețuitoare cât cuprindea cu ochii. Și s-a întristat zicând:

– De ce m-ai adus aici, Vulture, oare nu mi-ai promis cel mai frumos loc din lume?

Dar Vulturul i-a zis:

– Cum ți-am promis, așa am făcut. Cu adevarat aici este cel mai frumos loc din lume. AICI M-AM NĂSCUT EU!

Așadar , prieteni dragi , să nu uităm că liniștea sufletească începe de acasă și că nicăieri în lume nu este mai bine ca la tine acasă .

Se spune că nicăieri nu e mai bine acasă. Dar acasă pentru mine, este de mai bine de doi ani încoace, acolo unde îmi este inima. Însă, mă întorc adesea la familia mea dragă, la camera mea, la calculatorul meu care parcă mă aşteaptă să îl mai pornesc, la blogul care parcă mai cere o postare. Mă simt bine acasă, la casa mea de odinioară, parcă redevin copil, parcă toate grijile zboară când sunt aici.

Dar viaţa nu este aşa. Timpul trece. Ne maturizăm şi vedem altfel lucrurile. Începem să dăm înţeles lucrurilor sau întâmplărilor din viaţa noastră, oamenilor pe care i-am cunoscut, care au fost sau cu noroc, mai sunt parte din viaţa noastră. Atunci când plec de acasă, de la casa mea de odinioară, mă întâlnesc din nou cu grijile zilnice, cu problemele de fiecare zi, cu gândul spre viitor şi ceea ce ne rezervă el.

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
De Suflet

Drumul sufletului

Publicitate

“ Omul este o carte unica. Nu se lasa prinsa in mana si rasfoita de catre oricine. El este autorul care se deschide si se lasa citit in fata cui doreste, arata paginile pe care le doreste, cand doreste. El spune si se auto-comenteaza. Iar aceste carti, se stie, sunt toate diverse, fiecare scrise intr-un singur exemplar. Aceste documente umane isi arata secretul lor doar in fata acelora care stau in fata lor in liniste si cu modestie” – Giuseppe Colombero

Eu, om fără drum, fără paşi scrişi cu urma, trag după mine cu rugăciunea cea de pe urmă, car preaplin cu bucăţi de suflet pansate şi sângerânde, revoltând-mă, rupându­-le şi pansându-le sisific iar şi iar, până sângele curge roşu din alb ce-a fost…

Greutatea vorbelor îmi îneacă înaintarea în valuri negre de noroi aşternute pe minţile noastre drept pedeapsă. Pe calea mea a plâns prea mult cer, zămislind furtună neguroasă din fiinţa sa trimisă spre noi, muritorii acestui pământ.

Când lumina devine întuneric, atunci lacrimile nu mai ştiu să sărute puritatea petalelor de flori cu fiorii zorilor, ci sapă cu sarea lor, răni în adânc, în tot mai adânc, clocotind durerea în urlet asurzitor de tăcut, al sufletului către suflet.

El, urletul sufletului meu, ricoşează dureros şi în tăcere către labirinturile în care nu-şi găseşte mistuirea.

Îngândurată, trag după mine carul cu paşi grei, de greutatea fierului încins, spre o Golgotă a vieţii, îndreptând urcuşul sau coborâşul spre linii neclare de orizont ce desparte lumi, tot mai departe, până-ntr-o zi care va avea doar apus sau doar răsărit… ultimul…

Adesea întâlnesc, în drumul meu, robi ai vieţii, sclavi închistaţi în destin, oameni exilaţi în trupul timpului pe o cărare pe care paşii se măsoară în secunde, atunci când ploaia sufletului nu îneacă paşii spre nefiinţă.

Fiecare ne ducem povara grea, tot mai grea, şi fiecare dăruim pentru a primi, dăruim chiar dacă vom şti sau nu că vom suferi sau nu dăruim pentru a nu suferi şi atunci ne închistăm în egocentrismul uman.

Publicitate

Eu mi-am vândut bucăţi de suflet cu preţul sentimentelor sau am dăruit bucăţi ca dar prea preţios să-i fie înţeleasă valoarea… şi… am primit, mai devreme sau mai târziu, aceleaşi bucăţi, vândute sau dăruite, rănite, abia străbătute de pulsul trăirii, îmbrăcate cu zdrenţe de sentimente ca nişte biete cerşetoare de o lacrimă-morfină, nu lacrimă-sare…

Bucăţile zăcânde în coama netrecerii timpului le-am acoperit cu ultima suflare, creştineşte, cu balsamul celui din urmă amin, arzându-le apoi în incineratorul alimentat cu flăcările lacrimii, purificându-le din suferinţă în amintire şi spulberându-le cenuşa către Campiile Elizee ale trecutului fără viitor.

Celelalte bucăţi le-am pansat cu multe lacrimi şi cuvinte cu iz de înviere, apoi le-am trecut din reanimarea spitalului alb al versului, către salonul de aşteptare spre vindecare. În lung de timp, acelaşi car trag în urma mea, pe acelaşi drum, către acelaşi apus…

Încă mai culeg din noroi bucăţi rătăcite de viaţă-mi, aruncate fără milă de cei care odată îşi întregeau rotundul propriei inimi, ca într-un puzzle, cu darul meu, bucată dăruită de suflet, pentru suflet…

Ştiu că va veni o zi în care voi îngenunchia de greutatea poverii sufletului, fără puterea de a mă ridica din mlaştina cuvintelor săgetătoare de trăire. Va veni o zi în care nu voi mai vedea încă un apus sau încă un răsărit. Va veni o zi în care toate bucăţile de suflet, adunate într-un puzzle cu chip de inimă, vor urca spre Tatăl, pe aripile ultimei suflări eliberată de fiinţa-mi… şi atunci voi înţelege poate o vorbă străveche: “speranţa moare ultima”…

Dar… oare speranţa vindecării inimii mele de toate durerile lumii va învia după ultima mea suflare?

” Se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi. Iubirea inseamna sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te apropie cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.” – Parintele Pantelimon

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
De Suflet