Pilda omului zgarcit ajuns la poarta Raiului

Publicitate

Demult, a trăit un prinţ tare-tare bogat, care era, însă, şi foarte zgârcit. Nu ar fi dat niciodată nimic. Doar că, într-o noapte, a visat că murise şi ajunsese la poarta raiului. Acolo, Sfântul Petru i-a spus:

– Vino cu mine să îţi arăt unde vei sta de acum încolo. Şi au mers ei ce-au mers prin grădinile acelea minunate, până când, la un moment dat, au ajuns lângă un palat mare şi frumos.

– A, a strigat tânărul prinţ, aici voi sta?

– Nu, în niciun caz.

– Dar, cine va sta aici?

– Aici va locui, după ce va muri, grădinarul tău.

– Cum se poate, el care nu are nimic, care e sărac lipit pământului, cum să merite el aşa ceva?

– E, nu are grădinarul tău avere pe pământ, fiindcă tot ce câştigă împarte mereu cu cei mai sărmani decât el. Pe pământ nu strânge nimic, fiindcă daruieşte, dar aici, uite câte a strâns! Tot ce vezi aici este rodul bunătăţii lui.

– Bine, şi atunci eu unde o să stau? A mai întrebat nemulţumit prinţul.

– Uite acolo, în cocioaba aceea!

Publicitate

– Cum, în şandramaua aia?! Păi acolo sunt doar nişte scânduri prăpădite care stau gata-gata să cadă… cum să locuiesc în mizeria aia? E drept aşa ceva?

– Sigur că este drept, i-a răspuns Sfântul Petru! Ia gândeşte-te, ce ai dăruit tu? Nimic! Ce ai fi vrut să apară aici!? Dacă ai fi fost bun şi darnic cum este grădinarul tău, atunci ai fi avut şi tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar aşa… Tot ce vezi acolo este rodul zgârceniei tale… În clipa aceea, tânărul prinţ s-a trezit speriat din visul său. Din acea zi, s-a schimbat. Nu a mai adunat comori pe pământ, ci în cer. Nu a mai strâns bogăţii peste bogăţii, fiindcă la ce i-ar fi folosit mai târziu? Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sărmani şi, în acest fel, a strâns o avere mult mai de preţ: recunoştinţa celor ajutaţi de el şi binele făcut. Aceasta era averea pe care nimeni nu ar fi putut să i-o fure!

Înţelept ar fi ca şi noi, toţi, să procedăm ca prinţul din poveste, pentru că adevărată este vorba care spune că: „Nu rămânem decât cu ceea ce dăruim”.

Publicitate
Alte Articole
Pilde

Dragostea Domnului pentru om, o pilda minunata

Publicitate

Se spune că, odată, un om mergea printr-un deşert.

Nu mai putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. în afară de întinderea nesfârşită de nisip dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele paşilor săi.

Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca şi când mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu el şi ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale.

Speriat, a strigat:

– De ce sunt patru urme în nisip, când eu sunt singur?

Cine eşti şi de ce nu te văd?

Dar o voce i-a răspuns:

– Sunt Dumnezeu!

Nu eşti singur, fiindcă Eu merg alături de tine.

Astfel, vei fi ocrotit de orice rău şi vei ajunge cu bine la capăt!

Omul a căzut în genunchi şi i-a mulţumit Domnului că S-a îndurat de el, după care şi-a continuat drumul, convins că acum va reuşi.

Şi a mers, a mers, până când într-un final a simţit că nu mai poate face un pas măcar.

Căzut în genunchi, a privit în spate şi … ce i-a fost dat să vadă?

Pe nisip, nu se vedeau decât urmele paşilor săi.

– Doamne – a spus omul îndurerat – de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip ?!

Dar, aceeaşi voce i-a răspuns cu blândeţe:

– Pentru că, până acum, Eu te-am dus în braţe.

Deodată, omul nostru a simţit ceva rece, rece, şi a deschis ochii. Visase.

Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor.

Publicitate

Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o caravană.

Câţiva negustori îl ridicaseră şi îl stropiseră cu apă.

Atunci când a simţit apa rece pe faţă s-a trezit, amintindu-şi de visul său.

– Binecuvântat să fie Domnul! a strigat omul. Cum de m-aţi găsit?

– Am văzut nişte urme în nisip şi ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit.

Erau, într-adevăr, urmele tale.

-. Voi credeţi că urmele mele v-au adus aici?

Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat de suferinţa mea, El v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.

Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijeşte de ei.

Nu văd că Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute.

Ei uită de cele sfinte şi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de el.

Ferice de aceia care văd că toate – sănătatea, puterea de muncă, fericirea – ţin de Dumnezeu şi că doar prin puterea Lui putem fi mântuiţi.

Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.

„Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
De Suflet