Cele 4 lumânări (citiți și luați aminte!)
Patru lumânări ardeau încetişor. Ambianţa era atât de plăcută, încât le puteai auzi vorbind:
– Eu sunt Pacea, spunea una dintre ele, oricum, nimeni nu mă mai poate păstra aprinsă. Cred că mă voi stinge…
– Eu sunt Credinţa, spunea alta. Dincolo de tot ce se întîmplă, eu am fost lipsită de orice obligaţie, aşa că nu mai are nici un sens să stau aprinsă. Şi numai a terminat de vorbit, că o adiere blândă a stins-o.
– Eu sunt Iubirea, declară a treia lumânare. Nu mai am putere să stau aprinsă. Oamenii mă dau la o parte şi nu-mi mai înţeleg valoarea. Ei nu mai pot să-l iubească măcar pe aproapele lor. Spunând acestea, s-a stins încetişor.
Între timp, în încăpere intră un copilaş, văzu cele trei lumânări stinse şi zise:
– De ce nu ardeţi? Vai, ar trebui să fiţi aprinse mereu!
Spunând acestea, copilul începu să plângă. Atunci cea de a patra lumânare i-a spus în şoaptă:
– Nu-ţi fie frică! Câtă vreme mai ard eu, le poţi aprinde din nou şi pe toate celelalte. Eu sunt Nădejdea.
Copilul luă Nădejdea şi le aprinse pe celelalte…
Daca ti-a placut aceasta pilda frumoasa despre viata, te rugam sa distribui si tu mai departe, pentru a o citi si prietenii tai. Iti multumim!
Ultima casă. Poveste cu tâlc.
Un meşter tâmplar urma să iasă la pensie după o carieră lungă, dedicată construirii caselor. Însă, la începutul carierei de tâmplar, când lucra pentru un cunoscut antreprenor, acesta i-a cerut să-i facă o promisiune specială.
– Ce promisiune?
– Tâmplarul a trebuit să-i promită antreprenorului ca fiecare casă pe care urma să o construiască avea să o considere că pe cel mai important proiect pe care l-a primit vreodată. A trebuit să promită să construiască fiecare casă cu dăruire, grijă şi dragoste.
Înainte să se pensioneze, tâmplarul s-a dus la biroul şefului că să-l înştiinţeze ca locuinţa la care lucra avea să fie ultima din carierea lui. Şeful i-a spus că-i pare rău că pleacă de la ei şi l-a rugat, dacă se poate, să-i facă o ultimă favoare.
“Mai construieşte încă o casă”, i-a cerut angajatorul, “după care poţi să te pensionezi.”
Tâmplarul, care-l respecta foarte mult pe şeful lui, a acceptat şi s-a apucat imediat să construiască noua casă. Însă, spre deosebire de toate casele pe care le construise de-a lungul anilor, acum nu s-a mai folosit de toate cunoştinţele sale şi a aplicat tot felul de metode rapide ca să termine casa în timp record şi să se pensioneze repede. A făcut treabă de mântuială, a folosit materiale de calitate inferioară şi s-a grăbit să termine lucrarea.
În câteva săptămâni, casa a fost gata, iar tâmplarul s-a dus să-l înştiinţeze pe şeful lui. “Mulţumesc că ai făcut asta pentru mine”, i-a spus şeful, cu blândeţe în glas. Apoi i-a dat tâmplarului cheile de la uşa casei. “Sunt cheile tale. Casa pe care tocmai ai construit-o e cadoul meu de pensionare pentru tine, ca semn de respect pentru toţi aceşti ani de trudă şi dăruire.”
Tâmplarul a încremenit de uimire. Nu-i venea să creadă că locuinţa pe care tocmai o terminase era a lui. Dacă ar fi ştiut, şi-ar fi dat toată silinţa s-o facă mai bună.
Vedeti…tâmplarul a încălcat cea mai importantă promisiune pe care şi-o luase faţă de angajator şi de el însuşi, promisiunea că-şi va face meseria cât mai bine, cu toată măiestria de care era capabil. Şi, fiindcă şi-a încălcat acest angajament esenţial, a ajuns să locuiască în singură casa prost făcută din toate câte construise în cariera lui.
Aşa se întâmplă şi în viaţa noastră. Trebuie să ne ţinem de promisiuni şi sa nu ajungem să trăim în situaţii nu tocmai ideale, situaţii pe care le-am creat noi înşine, prin faptele noastre.
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
