Pilda „Ceea ce prețuiesc cel mai mult”

Pilda „Ceea ce prețuiesc cel mai mult”

Publicat de Larisa Moldovan pe 11 March 2023 in De SufletPildeViata

Un băiat pe nume Andrei și-a petrecut o mare parte din copilărie cu vecinul său, domnul Bălan, care era ca un bunic pentru el. Acesta nu avea copii și se bucura foarte mult de compania băiatului. După ce băiatul a trecut de adolescență, nu l-a mai vizitat așa de mult pe domnul Bălan, pentru că era prea ocupat cu facultatea, fetele, cariera și viața în general.

Andrei era foarte axat pe îndeplinirea visului său. Viața era atât de stresantă, încât nu se mai gândea deloc la vecinul său, uneori nu avea suficient timp nici măcar pentru soție și copil.

El lucra mult pentru viitorul lui și nimic nu îl putea opri. Într-o seară, mama lui Andrei a sunat și i-a spus că vecinul lor, domnul Bălan, a murit și că înmormântarea va avea loc miercuri. Amintirile din copilărie i-au trecut instant lui Andrei prin minte și odată cu ele, regretul de cele auzite de la mama sa.

Andrei nu se mai gândise la vecinul său de multă vreme și nici măcar nu a mai întrebat de el. Dar din spusele mamei a reieșit că bătrânul nu l-a uitat pe Andrei și că de fiecare dată când o vedea pe mama lui întreba și de el, tot sperând că o să mai treacă pe la el.

Vecinul își amintea adesea despre zilele pe care Andrei le-a petrecut cu el, de cealaltă parte a gardului. Tatăl lui Andrei a murit când acesta era mic, iar după aceea domnul Bălan s-a implicat mai mult în viața băiatului, pentru că dorea să fie sigur că există influența unui bărbat.

El a fost cel care l-a învățat pe Andrei toate acele lucruri care mai târziu i-au fost utile în viață. Datorită vecinului Andrei a învățat să meargă cu bicicleta, să conducă și chiar și arta tâmplăriei, care a stat mai târziu la baza afacerii sale.

În ciuda programului său încărcat, Andrei a zburat la înmormântarea din orașul natal cu primul avion pe care l-a găsit. După ceremonie, care a fost foarte modestă și nu foarte numeroasă, pentru că vecinul nu avea copii și nu prea mai avea rude apropiate, Andrei a decis să meargă la vechea casă a vecinului, unde îi plăcea să petreacă timp în copilărie.

Nimic nu s-a schimbat acolo, totul rămăsese așa cum ținea minte Andrei. Fiecare pas făcut ducea amintiri. Fiecare poză, fiecare colț, fiecare piesă de mobilier. Dintr-o dată, Andrei s-a oprit și i-a spus mamei sale că lipsește o cutie, că a dispărut.

Întrebat de mama lui despre ce fel de cutie vorbește, Andrei a spus următoarele: „Bătrânul avea o cutie mică de aur, pe care o ținea închisă în sertarul de sus al biroului său”.

În copilărie, Andrei și-a întrebat de o mie de ori vecinul ce este în acea cutie, iar domnul Bălan i-a răspuns de fiecare dată că acolo ține ceea ce prețuiește cel mai mult. Însă acum cutia a dispărut.

Totul în casă a rămăsese la locul lui, cu excepția cutiei. Andrei era foarte supărat, pentru că știa că acum nu va ști niciodată care este cel mai valoros lucru pentru vecinul său.

După ce s-a întors acasă, două săptămâni mai târziu, Andrei a găsit în cutia poștală un aviz de la poștă despre un pachet care sosise pe numele lui.

Andrei ș-a dus la poștă și a luat pachetul a doua zi dimineață. Acolo era o cutie mică care părea atât de veche încât puteai spune că are o sută de ani. Era foarte greu de descifrat scrisul de mână, dar numele expeditorului i-a atras imediat atenția lui Andrei. Scria „Domnul Niculae Bălan”.

Andrei a deschis imediat pachetul și a găsit o scrisoare și o cutie de aur. Mâinile lui Andrei au început să tremure în timp ce citea mesajul. Scria: „După moartea mea, vă rog să-i dați această cutie și conținutul ei lui Andrei Chiriac. Aici se află ceea ce prețuiesc cel mai mult în viața mea .”

În plicul cu scrisoarea se afla și o cheie. Abia ținându-și lacrimile, Andrei deschise cu grijă cutia. Înăuntru era un splendid ceas de buzunar din aur, iar pe capac era gravat „Andrei, mulțumesc pentru timpul acordat! Niculae Bălan”.

Andrei încremeni. Asta înseamnă că vecinul a apreciat cel mai mult – timpul pe care Andrei l-a petrecut cu el! Acum îi părea atât de rău că nu l-a mai vizitat pe bătrân și ar fi vrut să dea timpul înapoi. 

Andrei a mai ținut ceasul în mână pentru câteva minute, apoi și-a sunat asistentul și i-a cerut să anuleze toate întâlnirile pentru următoarele câteva zile. După ce asistentul a întrebat de ce, Andrei a răspuns că are nevoie de timp pentru a petrece cu fiul său și a adăugat: „Mulțumesc pentru timpul acordat ”.



Distribuie pe Whatsapp
Distribuie pe Facebook
Distribuie pe Telefon

Despre Larisa Moldovan
Ne bucuram sa o avem in echipa noastra pe Larisa, o profesionista desavarsita care a adus siteului revistasufletului.net un plus de valoare. Se ocupa de editat si publicat articole inca din 2010, in tot acest timp acumuland experienta pe care astazi o imparte cu noi toti!