Un om bogat, cu numele Săvoiu, alungă pe o chiriaşă săracă, o biată văduvă cu 5 copii, pentru că nu mai avea cu ce să plătească chiria.
Ea se înfăţişă încă o dată în faţa bogătaşului, însoţită de cei 4 copii mici, căci al cincilea era bolnav în pat, pentru a-l ruga să-i lase măcar 7-8 zile, până se va însănătoşi copilul cel mic, dar Săvoiu nu vru, nici în ruptul capului. Femeia îngenunche cerându-i îndurare, iar copii plângeau, dar nepăsător Săvoiu merse în pavilionul din grădină ca să se odihnească aşa cum obişnuia el în fiecare zi.
Era o după amiază înăbuşitoare, nici un fir de aer nu se mişca, iar în spatele grădinii se auzea zgomotul molcom al râului. Săvoiu încercă să adoarmă, dar nu putea; simţea parcă o răcoare în tot trupul, iar vâjâitul apei râului i se părea prea tare.
Din îndepărtări se auzi tunetul întârziat al unei furtuni; atunci i se păru că aude un glas. Era glasul conştiinţei, glasul dreptăţii. Se sculă, cutremurându-se de o frică neînţeleasă, şi porunci servitorilor s-o caute pe văduva cu cei 5 copii şi s-o aducă înapoi de unde plecase.
Dar ea plecase cu copiii în pădure şi nu putea fi găsită nicăieri.
A doua zi află că murise copilul cel bolnav, iar mama, cu cei 4 copii rămaşi, găsise adăpost la un om sărac, dar credincios şi cu frică de Dumnezeu.
Săvoiu începu să urască grădina, pavilionul, râul, vântul şi îi fu groază de întunericul liniştit al nopţii care se lăsase. În curând căzu într-o boală grea. În aiureala când a căldurilor, când a tremurăturilor, pomenea întunericul nopţii şi tunetul furtunii. Peste câteva zile îşi dădu duhul.
Glasul conştiinţei a răsunat în sufletul lui, dar, fiind prea târziu, Săvoiu nu a putut repara nimic. S-a împlinit zicala înţelepciunii populare, care sună aşa: După faptă şi răsplată.
O alta pilda despre Iertare
Ludovic al Xll-lea, regele Franţei, a luat tronul numai după multe împotriviri şi lupte, din care s-a ales cu mulţi duşmani. Când ajunse rege, luă un registru, în care erau trecute numele multor persoane, şi însemnă cu o cruce roşie pe acelea ale persecutorilor lui.
Fapta regelui ajunse la urechile duşmanilor, care se crezură pierduţi şi fugiră. Dar Ludovic puse să-i cheme şi le spuse:
— Am făcut o cruce în dreptul numelor voastre, ca să-mi amintesc de crucea Mântuitorului şi ca să iau exemplu de la Acela care, de sus de pe cruce a spus: „Tată, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”
Din ziua aceea, regele n-a avut alţi prieteni şi apărători mai credincioşi decât aceşti oameni. (Dintr-un vechi manual de Religie)
O pilda despre bunatate
O prinţesă vestită din neamul Burbonilor, voind să-şi facă o operaţie la mână, chemă pe unul din cei mai renumiţi medici din Paris.
Acest mare medic de obicei era foarte bun şi priceput în meseria lui de chirurg. Dar, din nenorocire, de data asta n-a cusut rana cu atenţia obişnuită şi mâna prinţesei s-a umflat îngrozitor.
A trebuit să-i taie în scurt timp mâna. Dar nici această operaţie n-a reuşit aşa cum trebuia. Peste câteva zile prinţesa se afla pe patul de moarte.
Dându-şi seama că nu mai avea mult de trăit, cu o jumătate de oră înainte de a muri, ea chemă pe avocatul său, care-i făcuse testamentul după dorinţa ei, şi-l rugă să mai scrie următoarele cuvinte: „Las medicului cutare, care m-a operat şi fără voia lui a fost pricina morţii mele, un venit pe viaţă de două mii de franci aur, pentru că prevăd că, datorită acestei întâmplări, bolnavii nu vor mai apela la dânsul. Şi eu nu vreau ca, din pricina morţii mele, să ajungă în stare de sărăcie.”
Câtă bunătate sufletească cu adevărat creştină! Această întâmplare ne arată că bunătatea este adevărata frumuseţe a sufletului.