O pilda minunata pentru cei care nu stiu sa traiasca

"O persoana iubitoare traieste intr-o lume iubitoare .O persoana ostila traieste intr-o lume ostila; fiecare intalneste in viata propria lui reflectare. [Ken Keyes, Jr.] Sunt ani in care pierzi oameni dragi, ani in care oamenii te dezamagesc sau tu dezamagesti si incerci sa te recompui. Sunt ani in care te ratacesti, dar ceva sau cineva te ajuta sa-ti regasesti echilibrul. Sunt zile pe care le-ai taia din calendar si altele pe care le incercuiesti, pentru ca te-au imbogatit. In toate e vorba despre viata ta, chiar daca, de cele mai multe ori, in viata ta e vorba despre altii… Cred ca ceea ce incerc sa va spun cu delicatete e ca nimeni nu poate trai in locul vostru, ceea ce inseamna ca trebuie sa aveti o minunata relatie cu voi insiva, bazata pe deplina cunoastere, pe curajul de a admite ce nu poti, ce nu stii, pe stradania de a umple goluri si, neaparat, de a curata mizeriile. Oamenii pot spune orice despre tine si de obicei si multe lucruri care nu sunt adevarate si nu le-ai facut. Te pot alunga, te pot rani, te pot uita, te pot agresa, te pot lovi, te pot ura in aceeasi masura in care te-au iubit. Te jignesc, te folosesc, te provoaca sau te umilesc. Te folosesc, te dezamagesc, te provoaca, te ridica, te coboara... Si cu toate astea nu iti pot fura ceea ce esti tu in esenta, ceea ce stii, ceea ce simti sau ceea ce ai in suflet. Oamenii se pot imparti in 3 categorii mari: cei care te admira si te sustin, cei care te lingusesc si cei care se cred superiori, sunt invidiosi si dau din gura doar ca sa spuna nimicuri. Din pacate cuvintele devin uneori adevarate sabii ascutite care taie in carne vie si care iti raman cumva in suflet... cuvinte care lasa rani foarte adanci si nu numai. Raman cicatrici vizibile. Faptele lasa urme in suflet dar fiecare om in viata asta are caderile lui si de obicei in acele momente poate ca este foarte urat dar nu aceste momente il definesc pana la urma. Toti gresim si suntem ceea ce suntem in urma alegerilor pe care le facem. Raman niste intrebari:
  • Cat de mult ne schimba vorbele care ne ranesc?
  • Cat de mult ne schimba faptele oamenilor care ne dezamagesc? Care nu ne mai sunt loiali?
  • Cat de mult ne pierdem pe noi insine atunci cand plecam urechea la altii?
Trebuie sa marturisesc sincer ca : Am daruit cu drag cate o bucatica din sufletul meu fiecarui om pe care l-am intalnit chiar daca m-a dezamagit la un moment dat. La randul meu am dezamagit si eu pentru ca sunt un Om pana la urma si gresesc. Bucuria mi-a venit ascultand vorbe sincere si calde care mi-au fost adresate numai mie. Am plans pentru ca m-au durut vorbele aruncate ca niste pietre in directia mea. Sigur, nu sunt cea mai buna sau cea mai frumoasa sau cea mai inteligenta si nu am nevoie de nimeni sa imi clarifice asta dar stiu ca in esenta mea sunt un Om frumos. Am avut si eu momentele mele de cadere, de indoiala, de frustrare si de ratacire. M-am lasat influentata de pareri, de vorbe, de rautati dar am pierdut zambete. Si am realizat ca... nimeni, absolut nimeni nu m-a facut sa ma simt rusinata de mine, de ceea ce stiu ca sunt si pot sa fiu, de ceea ce am si port in suflet. Nimeni dar absolut nimeni nu a putut sa imi ia zambetul, sufletul, prietenii, dragostea, bucuria si seninatatea. Mi-au furat nopti si lacrimi. Dar nu m-au facut sa ma simt “mica”. Pentru ca, pur si simplu nu sunt. Spunand asta, imi amintesc cele cateva cuvinte ale lui Goethe, care imi tot rasuna in minte: “Suntem obisnuiti ca oamenii sa-si bata joc de ceea ce nu inteleg si sa maraie la ceea ce-i bun si frumos, care adesea le e nesuferit.” Asadar, nu lasa pe nimeni sa te faca sa te simti mic, doar pentru ca acesta nu e capabil sa inteleaga, sa te inteleaga si sa te iubeasca pentru ceea ce esti tu. Azi stiu ca pot face tot ce-mi propun, cu conditia sa ma conving pe mine ca alegerile pe care le voi face vor avea parte si de participarea extraordinara a sufletului meu. Cred ca asa se traieste cel mai frumos o viata, pentru ca daca lasi numai mintea sa te tina de mana, risti sa pierzi marele spectacol adica cel al emotiilor, al bucuriilor, al implinirilor adevarate… Cred in mine si in ceea ce sunt. Voi credeti in voi? Ati dezamagit?
Publicitate

Doua fete tinere imparteau aceeasi locuinta. Una din ele s-a imbolnavit grav, a facut pneumonie intr-o perioada in care nu erau descoperite medicamentele si nici un alt remediu salvator.

Doctorul nu i-a dat mari sanse de izbanda, insa colega ei nu a vrut nicicum sa renunte la speranta ca isi va reveni!

Fata bonava era asezata langa o fereastra si vedea un zid cu iedera pe el. Zi de zi privea acel zid, iar pe zi ce trece se intrista tot mai tare.

Cand toamna veni isi dadu seama ca starea ei nu s-a imbunatatit ci s-a agravat. I-a spus prietenei sale ca atunci cand ultima frunza va cadea, ea va muri. Nu mai facea altceva decat sa numere cate frunze au mai ramas… si suspina incet… incet.

Prietena sa incerca din rasputeri sa o incurajeze, dar nimic nu mai putea face loc sperantei.

Undeva la parter statea un pictor batran si sarac. Fata sanatoasa, fiind si ea pictorita, il chema uneori pe batran sa-i serveasca drept model.

Astfel, batranul a aflat de povestea fetei muribunde si de prezicerea ei sumbra.

Zilele treceau… si uite asa a venit si vremea in care o singura frunza se mai zbatea de una singura in bataia biciuitoare a vantului rece de toamna. Fetele se uitau cu frica dimineata la zid! Mare le-a fost uimirea cand au vazut ca dupa o noapte zbuciumata, plina de ploaie si vant, frunza era tot acolo! Speranta renascu!

…batranul fu gasit mort….era ud si plin de vopsea!

Fata sanatoase merse langa zid si vazu ca oricat de puternic era vantul frunza nu se misca!

Citind aceasta povestire am realizat ca fiecare dintre noi trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a ajuta speranta sa traiasca, in viata noastra, in viata celor din jurul nostru!

Dalai Lama: „In Tibet exista o zicala: Nenorocirea trebuie sa fie folosita ca o sursa de putere. Indiferent de dificultatile cu care ne confruntam, de experientele dureroase de viata prin care trecem, adevaratul nostru dezastru este sa ne pierdem speranta!”

Povestea cizmarului sarac dar vesel – Povestire cu talc

Publicitate

A fost odata un cizmar sarac care era mereu vesel. Parea asa de fericit, incat de dimineata pana seara canta de bucurie. Mereu se adunau multi copii la fereastra casei sale si-l ascultau cu atentie. Uneori se adunau si pasarelele ca sa-l asculte.

Langa el locuia un bogat. Acesta nu dormea toata noaptea, caci mereu isi numara galbenii. Abia dimineata se ducea la culcare. Ziua insa nu putea sa doarma pentru ca-l auzea pe cizmar cantand si invidia il nimicea, deoarece nu-si putea inchipui cum un sarantoc poate fi vesel.
Intr-o zi ii veni o idee, un gand viclean ii sopti la ureche cum sa-l faca pe cizmar sa nu mai cante. Il invita la el si, spre marea sa surprindere, ii darui saracului o punga cu galbeni. Cand cizmarul ajunse acasa, deschise punga.

Niciodata nu vazuse atatia galbeni. Incepu sa-i numere cu grija, iar copiii priveau cu atentie la el. Erau asa de multi, incat cizmarului ii era frica acum sa-i nu-i fure cineva. De aceea, noaptea ii lua cu sine in pat. Dar si acolo se gandea la ei si nu putea sa adoarma. Atunci duse punga cu galbeni in pod, dar nu era sigur nici de acest loc. Dis-de-dimineata se scula si lua galbenii si-i duse in cotetul cu gaini.

Dar nici cu acest loc nu era prea multumit si, dupa un anumit timp, sapa o groapa si ingropa punga cu galbeni in pamant. Stiindu-se bogat, nu mai dormea, nu mai muncea si nici nu mai canta, ci era tot timpul cu gandul la comoara sa. Din aceasta cauza era nelinistit, palid si framantat de ganduri. Nici pasarelele si nici copiii nu mai veneau sa-l viziteze. Asadar, cizmarul ajunsese tare nefericit.

Ce sa faca?

Intr-una din zile, cizmarul lua punga cu galbeni si-i duse inapoi bogatului.

“Ia, te rog, galbenii inapoi, spuse el. Grijile pentru ei m-au imbolnavit si nici prietenii mei nu mai vor sa stie nimic despre mine. Vreau sa fiu din nou un cizmar sarac, cum am fost odinioara”. De atunci fericirea intra din nou in casa cizmarului.

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
Pilde
Judecăm oamenii încă de la prima întâlnire, din primele priviri, din primele cuvinte rostite , adică după aparențe . De cele mai multe ori , o știm prea bine, aparențele înșală. Este de preferat ca mai întâi să cunoaștem îndeajuns de mult persoana și abia atunci ne putem permite sa o judecăm chiar dacă nu avem dreptul sa o facem. În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”. Un băieţel de 9 ani intră şi întreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 15 şi 30 dolari. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 3 dolari … şi apoi întreabă: -Aş putea vedea căţeluşii?” Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, iar din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 6 căţeluşi frumoşi. Al şaptelea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia! Băieţelul întreabă: “ – De ce căţeluşul ăsta şchioapătă ?” Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi așa va şchiopăta toată viaţa! “ – Acesta-i căţeluşul pe care-l doresc, a spus băieţelul cu bucurie în glas. – Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis! Copilul s-a supărat şi a răspuns: – Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 1 dolar, până voi achita preţul lui întreg!” – Eşti sigur că vrei acest căţeluş ? Din păcate niciodată nu va putea fugi ,sau juca ,sau sări precum ceilalţi! Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb. – Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă! Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului: – Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş! De cele mai multe ori , noi oamenii, judecăm și tragem concluzii după prima impresie, după lucruri de suprafață fără să pătrundem în profunzime. Ș-apoi în viaţă nu contează cine sau ce eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat! Un prieten adevărat, este acela care nu te părăsește când apare furtuna…pe bună dreptate se spune că dacă vrei să-ți cunoști prietenii adevărați, așteaptă să vină o furtună în viața ta și fii atent câți mai rămân în jurul tău …cu siguranță foarte puțini , și asta pentru că „prietenii de vreme bună” te-au părăsit. Și încă ceva : înainte de a pune etichete altora , fii atent la tine, privește-ți întregul tău și nu te judeca după aparențe nici pe tine. Ești întreg cu toate calitățile și defectele tale, care te fac unic în lumea asta. Privește-te dincolo de ce se vede la tine,fii atent la ce știi, la ce crezi și la ce trăiești. „Concluziile trase după aparențe sunt adesea greșite”, spune scriitorul grec Esop. Acesta este deja un fapt comun în epoca în care trăim, din moment ce atât de mult efort se depune în lume doar pentru a face lucrurile să pară ceea ce nu sunt. Problema devine și mai gravă atunci când se extinde la felul cum îi judecăm pe ceilalți. Fiindcă evaluăm persoanele încă de la întâia întâlnire, din primele priviri, de la primele cuvinte. Abținerea de la judecarea lor până când ajungem să le cunoaștem bine va crea relații mai echilibrate, întemeiate pe ceea ce sunt oamenii cu adevărat, și nu pe ce par în urma unei observații superficiale. O femeie (îmbrăcată într-o rochie de bumbac) și soțul ei (cu o ținută la fel de modestă) au coborât din tren în Boston și s-au adresat, fără să fi avut o programare, secretarei președintelui de la Universitatea Harvard. Secretara a ghicit imediat că aceștia veneau de la țară, că erau fermieri, care nu puteau avea nimic de-a face cu acea universitate de prestigiu. „Dorim să-l vedem pe președinte”, a spus bărbatul încet. „Este ocupat”, a răspuns secretara. „Așteptăm”, a replicat femeia. Ore întregi, secretara i-a ignorat, în speranța că cei doi, în cele din urmă, se vor descuraja și vor pleca. Ei nu au plecat, ceea ce a făcut să crească frustrarea acesteia. În cele din urmă a decis să-l deranjeze pe președinte, deși era un lucru pe care ea mereu îl evita. „Poate dacă veți vorbi cu ei câteva minute vor pleca”, a spus secretara președintelui Universității. Acesta făcu o strâmbătură de dezgust și acceptă. Cu fruntea încruntată, dar cu demnitate, se îndreptă cu pas majestuos spre perechea care aștepta. Femeia îi spuse: „Am avut un fiu care învățat la Harvard timp de un an. El a iubit Harvardul. A fost fericit aici. Dar acum un an a murit într-un accident. Soțul meu și cu mine am vrea să construim ceva, undeva în campus, care să fie în memoria fiului nostru.” Președintele nu a părut interesat. „Doamnă, a spus acesta, nu putem ridica o statuie pentru fiecare persoană care a învățat la Harvard și apoi a murit. Dacă am face-o, acest loc ar părea un cimitir”. „Oh, nu, replică repede femeia, nu dorim să se ridice o statuie. Ne-am gândit că am fi bucuroși să donăm o clădire Universității Harvard. Președintele s-a uitat atunci atent către cei doi. Aruncă o privire la rochia și la costumele simple cu care cei doi erau îmbrăcați și exclamă apoi: „O clădire? Aveți cumva idee cât costă o clădire? Am investit peste șapte milioane și jumătate de dolari în clădirile de aici de la Harvard!” Pentru o clipă femeia a tăcut. Președintele s-a gândit că dăduse lovitura de grație și poate, acum, se va putea debarasa de ei. Femeia se întoarse către soțul sau și îi spuse încet: „Atât de puțin costă o universitate? De ce să nu construim de la început, una a noastră?” Fața președintelui se întunecă de confuzie și uimire. Așa s-a născut o nouă universitate americană, Stanford, clădită ca un memorial în cinstea acelui student. Astăzi ea se află la rivalitate strânsă cu Harvard. Ce ușor te poți înșela atunci când judeci după aparențe! Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!