O pilda cu o intelepciune cat pentru o viata – “Suferinta ii inobileaza pe oameni. Numai cel care a suferit, pretuieste fericirea.”

Când privim numai la necazurile şi suferinţele noastre, tindem să credem că noi avem cea mai grea cruce, dar când cugetăm mai în adânc, găsim atâţia oameni care suferă cu adevărat şi care au într-adevăr cruci grele. Cele mai mari bogăţii sunt chiar lângă noi, dar nu avem ochi întotdeauna să le vedem. Ele sunt răsuflarea în nările noastre, auzul în urechi, graiul pe buze, bătaia inimii în piept, raţiunea în cuget, lumina în ochi, florile în cale, faptele bune în mâinile noastre, libertatea de care dispunem, prietenii de lângă noi, viaţa din noi … În virtutea acestui lucru ar trebui să mărturisim cu toată fiinţa noastră că suntem fericiţi şi avem toate motivele să fim: faptul că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, ne-a învrednicit să cunoaştem dreapta credinţă ortodoxă, ne-a dăruit sănătate – un dar atât de preţios, ne-a dăruit un aşternut unde să ne plecăm capul, ne hrăneşte de fiecare dată din belşugul Lui de bunătăţi, ne-a dăruit familia şi prietenii care să ne iubească şi să ne ajute … toate acestea consider că ar trebui să fie cele mai mari motive de fericire pentru fiecare dintre noi. Ce mari binecuvântări! Câţi nu şi-ar dori să aibă ce avem noi, câţi nu tânjesc după sănătate … iar noi nu ştim să valorăm ce avem; de cele mai multe ori preţuim un lucru după ce îl pierdem. Cârtim adesea pentru ceea ce ne lipseşte, chiar ne răzvrătim împotriva Stăpânului, uitând că El, Milostivul, are grijă de fiecare dintre noi, rânduind în viaţa fiecărui om, în mod echilibrat, atât bucurii cât şi suferinţe. Dacă omul ar sta numai în durere, ar cădea în deznădejde, iar dacă ar avea numai bucurii, ar uita ce e durerea. Aşadar, suntem cu adevărat fericiţi şi bogaţi dar nu conştientizăm lucrul acesta. Am ajuns să credem că în zilele noastre nu se mai întâmplă minuni, uitând că cea mai mare minune suntem noi, minunea de a exista, de a fiinţa! Fiecare zi este un dar de la Dumnezeu. Am uitat prea uşor că lucrurile mărunte de fiecare zi fac viaţa mai frumoasă. Ne stresează exact acele lucruri care ar trebui să ne facă seara să săltăm de bucurie. Încărunţim aşteptând lucruri grozave, experienţe uimitoare, un zbor pe lună şi nu vedem că liliacul din faţa casei a înflorit a doua oară … Şi pentru că unii consideră că fericirea este în strânsă legătură cu banii, să amintim puţin şi despre bani, cu toate că nu mi-a făcut niciodată plăcere să vorbesc despre ei, tocmai pentru faptul că banii falsifică inima omului, o fac de plastic, o fac nesimţitoare la necazurile şi nevoile celor din jur, iar cu cât e mai bogat, omul devine cu atât mai lacom şi mai egoist. Poate că fiecare dintre noi a simţit că nu banii aduc inimii linişte, căci inima nu plânge după ce plâng ochii; ochii plâng după frumuseţea exterioară, inima caută frumuseţea lăuntrică; ochii plâng după averi, onoruri şi putere, inima însetează după iubire… Să nu se înţeleagă greşit, nu sunt împotriva banilor, ci împotriva dominaţiei lor asupra minţii şi voinţei omului. Cu bani se pot face atâtea fapte bune şi milostenii; mai mult de atât şi Sf. Ioan Gură de Aur spune foarte frumos: „Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! Nu cei bogaţi vor fi osândiţi, ci aceia care slujesc bogăţiei.” Deci nu osândeşte nimeni pe bogaţi, nu e păcat să fii bogat, ci să întrebuinţezi greşit averea, devenind astfel robul ei. Să ne lumineze Dumnezeu ca să ştim cum să ne rugăm şi ce să cerem în rugăciuni, ca să nu ne păgubim singuri. Să-L rugăm să ne ierte pentru cârtirea şi nerecunoştinţa noastră, să ne înveţe să preţuim ceea ce deja avem, şi să-I mulţumim pentru toate câte ne dăruieşte şi că încă ne dă vreme de pocăinţă. „Doamne, Tu ai zidit rărunchii mei, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură aşa de minunată!” Îţi mulţumesc că ai lăsat inima mea să mai bată şi astăzi, Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit şi astăzi să văd lumina zilei, Îţi mulţumesc pentru toate binecuvântările din fiecare zi şi pentru tot ce-mi dăruieşti! Doamne, slavă Ţie! Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!
Publicitate

“Cauta sa devii un om mai bun si asigura-te ca stii cine esti tu inainte de a cunoaste pe cineva si a astepta ca acea persoana sa stie cine esti.” (Gabriel Garcia Marquez)

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele.

Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat. Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poate atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele pădurii. Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale şi cânta în bătaia vântului.

Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. A început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino, te aştept!”.Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce să-l vizitez?”

Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine” Băiatul i-a răspuns:

„Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”.

„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Când bate vântul cântăm şi dansăm. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi nefericiţi ca şi voi. Noi nu avem nevoie de bani.”

Băiatul i-a spus: „Atunci, de ce să vin la tine? Am nevoie de bani”. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi. A uitat cu totul de copac şi astfel au trecut anii.

Publicitate

Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, cu întreaga lui fiinţă. După mulţi ani, băiatul devenit adult s-a întors la copac. Acesta s-a bucurat nespus: „Vino, mângâie-mi crengile şi dansează cu mine”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea gesturi când eram un copil fără minte. Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă? ” „O casă! Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi-a început să taie crengile. Din acesta a rămas doar trunchiul, dar era foarte fericit.Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată scoate sunete în bătaia vântului. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare:

„Vino, dragul meu”… Dar degeaba, nimeni nu-l auzea.Timpul a trecut, bărbatul a îmbătrânit. Odată, aflat prin apropiere, a venit şi s-a aşezat lângă ciot. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.

Bătrânul i-a spus: „Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.

Fericit, copacul i-a spus „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să fiu barca ta şi să te ajut astfel să ajungi în ţara aceea îndepărtată. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Te voi aştepta de-a pururi”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului şi-a făcut barca şi a plecat. Acum, din copac a rămas doar rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui drag. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Odată m-am aşezat lângă un ciot şi acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu i se fi întâmplat ceva rău. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. Cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit…

Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj…”

“Daca vrei sa faci din aceasta lume un loc mai bun, trebuie sa te uiti in primul rand la tine insuti si sa te schimbi. Incepe cu persoana care se reflecta in oglinda – cu tine insuti!” (Michael Jackson)

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!


Publicitate


Alte Articole