“Fii stapan pe tine insuti si vei stapani lumea.” – Feodor Mihailovici Dostoievski
Multi considera atunci ca viata lor a dat gres si se arunca cu atat mai navalnic in placeri ametitoare sau intr-o viata de munca inversunata, sau ii apuca melancolia si bolile nervoase. Vindecarea desavarsita a acestor tulburari sufletesti este cu putinta numai cu ajutorul credintei.
Dar, fiindca aici vorbim despre oameni care au uitat drumul spre Dumnezeu, vom spune numai urmatoarele:
Exista o renastere chiar si dupa cea mai grea cadere, exista putinta de a repara greseala si pacatul, exista, pentru orice om, un drum care duce la ispasirea purificatoare. Cea dintai conditie pentru aceasta este groaza omului de sine insusi, umilinta adanca, marturisirea deplina a pacatului.
De aici, rasare de la sine nevoia elementara de ispasire, care nu-i doar un produs artificial al propovaduirii religioase, ci isi are izvorul in puterea si setea de primenire a naturii umane. Fara spovedanie, cainta si ispasire nu exista progres launtric pentru om, iar marea lui capacitate intelectuala este seaca si stearpa fara acel progres launtric, care izvoraste din constiinta greselii si din ispasire.
Lipsurile, eforturile si suferintele pe care omul si le impune singur, ca sa arate vechiului sau eu puterea unei vointe noi, este pentru el singurul mijloc de a se elibera de sine, de a se inalta deasupra lui insusi. Fara aceasta nu exista decat lancezeala si putreziciunea launtrica. Omul care mai are un sambure sanatos simte nelamurit ca pasiunea navalnica si dorul bolnavicios de viata pot fi tinute in frau numai prin ingradiri si lipsuri dureroase. In acest inteles, Socrate numeste pedeapsa doctoria sufletului si spune:
Cine a savarsit o nedreptate trebuie sa se grabeasca sa se duca singur la judecator, ca si cum ar fi vorba de un doctor, pentru ca nu cumva raul sa se incuibeze in suflet, sa-l umple de tainica-i otrava si sa ajunga fara leac. Sa comparam spiritul care domneste in marile tragedii antice cu spiritul de astazi si vom simti cum omul din zilele noastre si-a pierdut intr-o masura de neiertat acea nevoie elementara de purificare, atat de vie in oamenii de altadata, si care a dat crestinismului avanturile lui cele mai adanci.
Unde mai intalnim acel fior grozav in fata pacatului, acea sete arzatoare de a se spala de pacatul savarsit printr-o suferinta impusa de buna voie? Avem o civilizatie foarte dezvoltata in ce priveste sapunul, suntem foarte simtitori la orice lipsa de curatenie exterioara; groaza de pangarirea launtrica insa a disparut, am ajuns foarte ingaduitori fata de faptele si de nepasarea noastra. In invalmaseala generala a epocii, deosebirea tragica dintre bine si rau s-a pierdut, iar pacatul ajunge o simpla patanie, de care uneori mai esti si mandru.
Pentru cercuri tot mai largi ale umanitatii dispare acel fior de purificare, izvorat odinioara din adancurile unei conceptii religioase a vietii si care il facea pe om sa lupte cu sine insusi si cu pacatele lui. E un semn ca sufletul este, in adancul lui, neprihanit, cand omul are inca nazuinta si puterea ca printr-o spovedanie si o osandire de sine neinduplecata sa-si treaca oarecum pacatele prin foc, si, printr-o ispasire ce si-a ales-o singur sau a primit-o de bunavoie, sa intareasca si sa inchege in sufletul sau o straduinta mai inalta.
Cine este in stare sa o faca isi pastreaza o tinerete vesnica, aparandu-se astfel de acea impietrire a sufletului in care cad atatia oameni inca din anii cei fragezi, din cauza multumirii de sine si a tihnei. Exista oameni care evolueaza si altii care vegeteaza, unii activi, altii pasivi. Numai cine poate sa se cerceteze pe sine, sa se umileasca si sa se caiasca, acela evolueaza si se inalta fata de sine si fata de viata, trece de la starea pasiva la starea activa.
Fr.W.Foster – Indrumarea vietii
Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare articole de la noi, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!