Nu există obstacol pe care să nu-l învingi atât timp cât ești cu sufletul curat!

Publicitate

Maestrul şi furnica

La poarta unei mănăstiri de la poalele Himalayei bătu un pelerin:

– Doresc să vorbesc cu cel mai mare om din acest așezământ, fură primele lui cuvinte, în loc de bună ziua.

Călugării îl măsurară din cap până-n picioare fără să spună un cuvânt și-l duseră la maestrul lor, care era adâncit în citirea unor scrieri. Fără să-și ridice ochii îl întrebă:

– Cu ce te pot ajuta?

– Vreau să-ți fiu discipol, maestre, să devin un om mare așa cum ești tu! Şi preț de o jumătate de oră îi vorbi despre dorințele sale.

Maestrul îl ascultă și după ce termină îi spuse:

– Fiule, tăcerea îți va ascuți auzul și-ți va înfrumuseța cuvintele. Vorbele multe îți cheltuiesc energia… atunci când nu spun nimic. Vrei să-mi fii discipol?

– Da!

– In curtea interioară, lângă fântână, este o piatră mare; te rog să mi-o aduci căci vreau să-mi fac un altar din ea.

Pelerinul se uită spre curte și văzu un bolovan foarte mare.

– Glumesti? Nici zece oameni nu o pot ridica… dar eu…

Maestrul plecase deja, târându-și papucii pe lespezile de piatră. Pelerinul rămase trist. Se așeză dezamăgit pe scările templului.

“Niciodată nu voi putea să fiu discipolul acestui mare om” își zise în gând.

Oftând, cu capul plecat, începu să se gândească cum ar putea să ridice minunea de piatră mare cât un munte. Ochii îi căzură pe o furnică ce se oprise din drumul ei chiar în fata piciorului său… cara după ea o greutate de două ori mai mare. Se oprise în fața obstacolului și nu știa ce să facă. O privi curios și văzu că, după o mică ezitare, furnica împreună cu greutatea sa se urcă pe picior și-l traversă de-a latul, continuându-și drumul.

“Ar fi putut să-mi ocolească piciorul, dar ea nu… nu s-a dat înapoi din calea obstacolului… cu îndrăzneală l-a depășit… câtă putere la o furnică!” gândi uimit pelerinul și se adânci și mai mult în tristețe.

Într-o zi, maestrul îl văzu plângând. Se așeză lângă el, și-l întrebă cu blândețe:

– S-a întâmplat ceva, dragul meu?

– Maestre, și furnica este mai mare decât mine. Sunt atât de mic…!!

– Mă bucur să te aud spunând asta. Ești pe drumul cel bun!

Publicitate

Înainte de a apuca să mai spună ceva, maestrul era deja departe. Pelerinul se gândi zile la rând cum să facă să ridice piatra și în același timp se gândea și la furnică, la puterea ei.

“Voi reuși… voi reuși pentru că îmi doresc din tot sufletul să fiu discipolul maestrului”.

Și-n același timp își dori să fie furnică, să aibă curajul și forța ei. Într-o zi se duse în fata pietrei, o privi cu atenție câteva secunde, respiră profund de trei ori, se interioriză preț de câteva clipe, desprinse brațele încet, încet, ca și când ar zbura și îmbrățișând-o, ridică piatra și o așeză în fața camerei maestrului.

Văzând toate acestea, maestrul râse cu poftă și-i spuse:

– Ai învățat?

– Da, maestre, am aflat multe observând.

În primul rând am aflat că maestru poate să-ți fie oricine, chiar și o furnică, dacă ești capabil să înțelegi lecția oferită.

În al doilea rând, să nu-ți fie teamă de nici un obstacol, acceptă-l, “intră în el”, fii una cu el… conștientizându-l, îl poți trece cu bine.

În al treilea rând, puterea unei ființe nu stă în forța mușchilor ei, ci în Sine; concentrându-mă asupra Sinelui, devenind una cu el, greutatea pietrei nu a mai fost un obstacol pentru mine; am putut s-o ridic, deși era de două ori mai grea decât mine…

În al patrulea rând, să nu judeci pe nimeni după “mărimea” lui, ci după fapta lui… furnica este o vietate atât de mică, dar foarte puternică.

Şi-n al cincilea rând, să crezi… să crezi în Dumnezeul din tine, și atunci puterea ta va fi fără limite! Dar toate acestea nu aș fi putut să le învăț dacă nu aveam o motivație, un scop al vieții: să fiu precum maestrul meu.

– Daca vei reuși să fii mereu ca și furnica, atunci ai înțeles unul dintre secretele vieții: nu există obstacol pe care să nu-l învingi atât timp cât ești cu sufletul curat și centrat în Inimă. Forța din tine poate muta și munții, iar credința ta îți va fi călăuză.

Bine ai venit printre discipolii mei!

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
De Suflet

Povestea elementelor naturii

Publicitate

A fost odată ca niciodată un loc minunat, în munţii Vrancei ai Romaniei, unde cerul se unea cu pământul şi creau o armonie perfectă cu întregul univers.

În acel loc trăia o familie numeroasă, cu frică de Dumnezeu, care cu înţelepciune şi hărnicie îşi cultiva pământul. Erau într-un permanent contact cu natura şi cu fenomenele sale.

Acolo trăiau şi zeiţele ocrotitoare ale naturii şi anotimpurilor. Ele vegheau ca tot ceea ce se află în natură să urmeze ciclul firesc al vieţii şi al morţii.

Această familie era compusă din părinţii şi cei şapte copii ai lor, patru fete şi trei băieţi.

Primul născut se numea Pământ. Acesta era foarte încăpăţânat şi foarte atent ca toţi cei din jur să respecte legile naturii.

Al doilea copil, Apa, era o fiinţă sensibilă, fermecătoare şi alunecoasă, care ştia să fie plăcută. Se strecura printre toate obstacolele care îi ieşeau în cale.

Pe cel de-al treilea îl chema Lemn. El era foarte blând şi cald, în permanenţă prezent, plin de compasiune şi înţelegere.
toamna in padure imagine animata

Al patrulea se numea Foc. Era zvelt, atletic, un campion înnăscut, gata să intre în acţiune, să transforme tot ceea ce nu era benefic şi să impulsioneze pe ceilalţi, în special pe cei doi fraţi ai săi, Lemn şi Fier.
foc

Al cincilea era Fier. Acesta avea o fire distantă, însă era un băiat de nădejde, pe care te puteai baza în orice situaţie.

Vânt avea o fire foarte calmă, care alina pe toţi cu blândeţea sa.

Pe cel de-al şaptelea copil îl chema Aer. Plină de compasiune, îi ajuta pe toţi indiferent de greutăţile pe care le întâmpina.

Toţi trăiau într-o armonie perfectă, până într-o zi când un grup de oameni de pe alte meleaguri s-a rătăcit şi a ajuns în acest loc minunat.

Publicitate

La început totul a decurs foarte bine. Familia noastră le-a împărtăşit tot ceea ce ştia despre miracolele naturii. La fel ca şi ei doreau ca toată lumea să trăiască în armonie. Astfel i-au sfătuit pe cei din grup să respecte natura şi legile ei, pentru a nu o supăra foarte tare, creând dezechilibre.

Oamenii au plecat foarte încântaţi de tot ceea ce aflaseră şi le-au promis că vor face precum au fost sfătuiţi. Însă imediat după ce s-au îndepărtat, gândul lor a început să zboare la cât de mulţi bani vor câştiga folosindu-se de ea.

Au început să taie pădurile, să facă baraje, să devieze râuri, să extragă toate zăcămintele naturale din măruntaiele Pământului, să facă construcţii masive prin defrişarea pădurilor, etc. Vie sau nu, natura nu mai reprezenta nimic pentru ei. Au strâns multe bogaţii, însă cu cât adunau mai mult cu atât diversificau mai mult. Şi asta s-a întâmplat, generaţii după generaţii.

Hei, dar a sosit şi momentul în care familia noastră a realizat ce mult au greşit împărtăşind oamenilor din cunoaşterea lor şi aşa s-au hotărât să le dea o lecţie.

Apa a inundat tot ceea ce a întâlnit în cale. Pământ nu a mai rodit. Copacii s-au uscat, iar Foc a ars toate aşezămintele oamenilor. Vântul l-a împrăştiat pe Foc, iar Aer i-a sufocat.

După multe nenorociri, oamenii şi-au dat seama de amploarea greşelilor făcute, dar a fost prea târziu. De acum planeta lor era bolnavă.

Atunci ei au rugat Universul să le mai ofere o şansă.

S-au rugat şi s-au tot rugat până când bunul Dumnezeu le-a mai îngăduit încă o încercare. Acum oamenii sunt interesaţi de adevăratele valori ale vieţii. Se preocupă de cât de mult îi ajută natura să trăiască, fiind pe deplin convinşi că ceea ce există i se datorează. Şi aşa au început din nou să o respecte şi să o protejeze. Încetul cu încetul, s-a reînnodat relaţia dintre om şi natură. Speranţa noastră este că putem repara greşelile făcute.

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
Curiozități