Nu există dragoste mai mare ca renunţarea la propria persoană în favoarea celui pe care-l iubeşti!

De cele mai multe ori in relatiile cu clientii mei acestia spun ca “asteapta sa se schimbe ceva”… Cineva mi-a spus foarte frumos ca “asteapta pe cineva ca sa ii dea drumul la Viata”… Asteptam sa se intample ceva in viata noastra, asteptam persoana potrivita, asteptam sa apara acea sansa in cariera pe care ne-o dorim, asteptam mereu… Ce asteptam de fapt este ca o persoana sa ne dea voie sa traim, sa ne confirme ca suntem pe drumul cel bun, de fapt… ne dorim ca ei sa ne dea curaj sa fim noi. Cat poate fi de absurd …!?! Cum poate cineva din exterior sa iti spuna TIE cine esti, ce trebuie sa faci, cineva care sa iti spuna ce Viata sa traiesti TU? Cine mai esti Tu atunci cand astepti ca altii sa iti raspunda la o intrebare care iti este tie adresata?! Ma intrebam intr-o zi daca asteptarea nu inseamna de fapt sa ai rabdare, sa astepti momentul potrivit? Nu, asteptarea inseamna sa stai cu mainile incrucisate, sa fii pasiv, sa astepti sa iti pice “ceva din cer”, “sa se schimbe altii”… Sa ai rabdare, in schimb, inseamna sa actionezi si sa vezi ce se intampla, sa inveti din greseli, sa fii atent la ceea ce simti si sa mergi inainte pe Drumul tau… Atunci cand astepti, cand stai pasiv, constientizeaza ca nu faci decat sa iti amani Viata, nu faci decat sa uiti de Tine. E momentul sa actionezi, sa te descoperi: da-ti drumul si lasa-te surprins de ce are Viata sa iti ofere…!!! Octavian Paler a descris superb aceasta stare prin “a astepta Asteptarea”: “Mai tarziu am revenit la gandul ca viata insasi e o stare de tranzit intre Nastere si Moarte… un Peron unde te zbati sa ocupi un loc intr-un tren...esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra… …altul e necajit ca a ramas in picioare pe culoar…altii nu reusesc sa prinda nici locuri pe scari, si, raman pe Peron sa astepte urmatorul Tren… Si fiecare uita, poate, un singur lucru… ca Trenurile astea nu duc, de fapt nicaieri…cel care a ocupat un loc la fereastra este, fara sa stie, egal cu cel care sta in picioare pe culoar si cu cel care vine abia cu urmatorul Tren… In cele din urma se vor intalni toti undeva, intr-un Desert, unde chiar si Sinele se transforma in Nisip… In loc sa se uite in jur, oamenii se imbulzesc, se calca in picioare, isi dau ghionturi… Incercam sa ma conving, probabil, ca n-aveam motive sa ma plang. Cel putin in Gara noastra, imi ziceam, avem avantajul de a vedea Viata in stare pura, Destinul nu ne amageste, nu ne sileste sa ne zbatem, ne lasa sa ne instalam in Starea de Tranzit si s-o traim cat mai linistiti, stiind ca ea e totul. Dar vine o zi cand privesti Peronul gol, trambele de praf pe care le ridica Vantul si nu mai poti alunga gandul ca te joci cu vorbele, ca nu se poate trai astfel, ca Pustiul este chiar mai rau decat Frica sau, daca vreti, o altfel de Frica… Descoperi ceea ce stiai de la inceput, ca Asteptarea are valoare cata vreme astepti sa se intample ceva, cata vreme iti poti inchipui ca se va intampla ceva, chiar daca nu se va intampla nimic…. Altfel, Asteptarea devine un timp gol. A astepta Asteptarea? Ar fi absurd. Asa ceva nu exista. A astepta Asteptarea inseamna Moarte… de Octavian Paler-Viata pe un peron Ce ai mai adauga la acest articol? Scrie-ne parerea ta in comentariile de mai jos! Aici invatam impreuna despre viata! Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare articole de la noi, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!

Ea era o fată ca oricare alta. Puteam fi eu, puteai fi tu, poate chiar colega ta de bancă. El era un baiat ca oricare altul. S-au întâlnit şi s-au plăcut. Poate în parc, poate la şcoală sau poate în vacanţă la bunici. În scurt timp au devenit nedespărţiţi, spre bucuria (sau tristeţea) părinţilor.

Degeaba îi spuneau toţi că e prea tânără să se căsătorească, degeaba îi spuneau toţi că încă nu e destul de matur pentru a intemeia o familie, cei doi începură pregatirile de nuntă, cu mult entuziasm; poate mai mult din partea ei, dar cine să observe? Ea sigur nu, caci era mult prea ocupată cu rochia de mireasă, florile pentru biserică, meniul de la restaurant, fotograful, invitaţiile … El, chiar dacă ar vrea să încetinească puţin lucrurile, nu mai poate, căci o vede pe ea atât de fericită! Cum să-i strice bucuria cu banalul “poate ar fi mai bine să mai aşteptăm un an sau doi”?!

Şi lucrurile se derulează cu o viteză ameţitoare: invitaţiile au fost trimise, sala a fost plătită, fotograful angajat, iar preotul şi-a scos deja din dulap ornatele de sărbătoare.

Şi iată că ziua cea mare a sosit deja: mireasa îţi taie răsuflarea în rochia ei de prinţesă, mirele este atât de emoţionat încât de-abia mai poate scoate două cuvinte, mamele plâng încet în batistă, iar invitaţii sunt prea încântaţi de râurile de şampanie ca să mai observe ceva.

Trece şi ziua atât de mult aşteptată, trece şi luna de miere, care din motive financiare a durat numai o săptămână, iar viaţa îşi reia rutina sa, atât de apăsătoare: servici, casă, facturi, rate, mâncare, curăţenie, servici…

Dar iată că într-o zi rutina este sparta de un lucru atât de mic, dar totusi atât de important: două liniuţe pe testul de sarcină: juniorul este pe drum! Lucrul acesta aduce putina bucurie în viaţa celor doi, iar ea începe cu entuziasm pregătirile pentru venirea pe lume a celui mic, acelaşi entuziasm cu care pregătea nunta în urmă cu un an.

Şi copilaşul soseşte, dar în loc să aducă bucurie şi lumină în casă, aduce altă rutină apăsătoare: nopţi nedormite, haine nespălate, vase murdare şi, mai grav decât toate la un loc, certurile şi tensiunea create de acestea.

Tatăl se “ascunde” în munca sa, făcând ore suplimentare la servici, plătite sau nu, dar asta nu mai contează; decât plânsul celui mic şi scutecele de rigoare, mai bine puţină muncă voluntară în favoarea companiei; şi mai apoi la o bere cu băieţii, că vorbă aia, omul trebuie să se relaxeze după atâta muncă!

Mama nu are acest lux şi rămâne pe baricade în aceeaşi rutina apăsătoare: copii, mâncare, curat, cumparaturi, spălat, călcăt.

Anii trec, juniorul familiei mai primeşte un frăţior şi o surioară; nervii mamei sunt întinşi la maxim, răbdarea ajunge la capăt, în timp ce tatal s-a obişnuit perfect cu programul prelungit de la servici şi berea de după. Rudele ei o compătimesc că “le face pe toate singură, săraca”; rudele lui i plâng de milă “săracul cât munceşte pentru familie şi nu-l apreciază nimeni!”

Toate până într-o zi, când mama se hotărăşte că rolurile se pot şi inversa; copiii au ajuns acum la vârsta grădiniţei, iar ea-şi găseste un loc de muncă bine plătit şi cu programul pe măsură: de la 9 la 18, cu ore suplimentare până la 20-21. Tatăl nu are ce comenta în faţa schimbării: salarul mamei, deosebit de generos, contribuie suficient de mult la bugetul familiei pentru a acoperi toate ratele, facturile şi cheltuielile lunare. Iată că el descoperă acum pe pielea lui ce înseamnă “să stai acasă şi să nu faci nimic”, cum adesea îi reproşa el soţiei. Aproape că îi pare rău de comportamentul lui anterior, de atitudinea faţa de copii şi soţie.

Într-o seară, cănd linistea domneşte în casă, copiii dorm, iar cei doi stau la un pahar de vin pe terasa plină de flori, pe care ea o amenajase cu atată dragoste, cu ani în urmă, pe când stătea acasă “şi nu făcea nimic”. Pe el îl chinuie o întrebare, de mai bine de 2 luni de zile, de cand ea s-a angajat. Acum pare momentul potrivit pentru niste răspunsuri.

– Spune-mi, cum ai rezistat atâţia ani, singură?

Răspunsul vine calm, dintr-o inimă din care se revărsa iubirea:

– Nu există dragoste mai mare ca renunţarea la propria persoană în favoarea celui pe care-l iubeşti!

Ochii se umplu de lacrimi, inima se topeşte încet-încet de iubire. Cei doi se regasesc într-o îmbrăţisare demult uitată; şi rămân aşa minute în şir, depănând apoi amintiri dragi, de la nuntă, din luna de miere, din “zilele bune”.

Avem parte de iubire atâta timp cât aparţinem necondiţionat unii altora.

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!