Nu cere să-ţi fie uşurată povara vieţii, ci cere curaj să o poţi purta!

„Nu toate zilele sunt bune... dar este ceva bun in fiecare zi.“ - Alice Morse Earle O lectie incredibila de viata pentru oameni. Opriti-va si cititi. Era o dimineata de weekend. Aranjam alaturi de sotia mea masa pentru micul dejun, in timp ce afara fulgii de zapada se asterneau pe pamant. Pentru o clipa ea s-a oprit privind la ce a pictat furtuna noptii. Dintr-o data s-a dus la fereastra cu ochii mari. M-a speriat reactia ei si am intrebat-o daca este in regula: "Uite... pe lac... este o gasca acolo!" Ea a fugit in biblioteca si a scos binoclul. Chiar era o gasca, cu aripirile stranse in jurul ei si picioarele pe lacul inghetat. Apoi, din cerul plin de nori, un stol de lebede si-a facut aparitia. Ne uitam minunati de acest spectacol. Sirul alb de pasari a devenit un cerc alb, care plutea pe cer. Sotia mea era uimita de ce se intampla. In timp ce lebedele au inceput sa inconjoare gasca inghetata, ea se temea ca biata pasare sa nu fie omorata de aceste lebede mai puternice. In schimb, ceva incredibil s-a intamplat. Lebedele s-au asezat pe gheata, gaturile lor lungi ridicandu-se si coborandu-se in acelasi timp, din nou si din nou. Ele au continuat pentru o lunga perioada de timp. In cele din urma, gasca a fost ridicata pe o bucata de gheata in mijlocul lacului. Lebedele s-au ridicat din nou in cer, in urma liderului si, plutind in cerc asteptau urmatoarea comanda de la liderul lor. Gasca a inceput sa isi miste picioarele pe gheata, in timp ce lebedele ii urmareau fiecare miscare. Apoi, ca si cum ar fi strigat "Eu nu pot zbura", patru lebede au coborat pe gheata in jurul ei. Ciocurile lor puternice razuiau aripile gastei de sus in jos, incercand sa ii topeasca gheata de pe pene. Incet, incet... gasca si-a deschis aripile. Cand, in cele din urma, aripile au fost complet intinse cele patru lebede si-au luat zborul si s-au alaturat grupului. Ele si-au reluat calatoria in formatie perfecta. In spatele lor, ridicandu-se cu o viteza incredibila si parca o enorma bucurie, gasca si-a luat zborul. Ea le-a urmat, dand din aripi de doua ori mai repede, pana cand le-a prins din urma... pana cand a intrat in ultimul capat al liniei, ca un copil mic dupa grupul baietilor mai mari. Sotia mea i-a privit disparand peste varfurile celor mai indepartati copaci. M-am uitat la ea si abia atunci mi-am dat seama ca lacrimile ii curgeau pe obraji. Am luat-o in brate si am stat asa cateva secunde, fara ca niciunul dintre noi sa vorbeasca. Aceasta este o poveste adevarata. S-a intamplat.. si ma gandesc la ea in momentele dificile ale vietii mele si uneori ma intreb: Daca aceste pasari pot face asta, noi de ce nu putem? Este timpul pentru o lume mai buna! Sa fim mai uniti, sa ne ajutam unii pe altii. „Toti oamenii mari au fost mai intai copii, dar putini dintre ei isi mai aduc aminte.“– Antonie De Saint-Exupery
Publicitate

“Multe dintre eșecurile vieții aparțin unor oameni care nu au realizat cât de aproape sunt de succes atunci când renunță.” – Thomas Edison

Sunt momente în viaţă când trebuie să te opreşti, să stai şi să cugeţi la ce ai făcut până acum şi mai ales, la ce ai de făcut de acum înainte. Te pomeneşti într-un punct al existenţei proprii în care nu ştii cum ai ajuns şi mai ales, nu ştii ce să faci mai departe. E o stare de criză, o criză a sufletului, care se desfăşoară între paralizie şi derută, nu poţi să faci nimic, doar stai şi cugeţi la cauzele răului care te curpinde, neştiind prea bine încotro ar fi mai bine să o apuci.

De obicei suntem prinşi într-un activism care nu ne lasă timp de reflecţie, de problematizări şi de îndoieli asupra rosturilor noastre mai profunde, asupra întrebărilor simple şi fundamentale care ar trebui să ne ghideze viaţa. Acestea sunt ca un fundal care niciodată nu e interogat aşa cum trebuie. Nu pentru că îndeletnicirile în care suntem prinşi ne-ar ocupa tot timpul disponibil, ci pentru că, odată ce ne predăm timpul şi mintea câtorva activităţi, ne găsim un sens, direcţia de urmat.

Suntem ca o rachetă care, odată lansată şi pusă pe orbită, îşi urmează traiectoria atâta timp cât are combustibil. Nu mai ştim să ne păstrăm o rezervă, să fim dilematici şi interogativi, să vedem viaţa în complexitatea ei debordantă. Ne primim un sens de la viaţă, de la circumstanţele în care suntem prinşi, îl luăm de bun şi defilăm cu el înainte până când, cumva, realizăm lipsa de rost a tot şi a toate. Suntem puşi pe o direcţie pe care am ales-o mai mult sau mai puţin, dar ajungem la un moment dat să ne dăm seama că ceea ce facem nu ne reprezintă, că nu suntem noi în actele noastre.

Un “A quoi bon” sfâşietor care vine să pună sub semnul întrebării întreaga noastră existenţă, tot ce părea clar şi de la sine înţeles. Ne întrebăm unde am greşit, ce se întâmplă cu noi, de ce lucrurile nu au orientarea pe care bănuiam noi că o au, sau pe care am fi vrut să o aibă.

Publicitate

În momentul în care nu ne mai lăsăm vrăjiţi de farmecul vieţii, de puterea de atracţie a aparenţelor apare aşa, o stare de sastisire, de pilctis generalizat. Dacă ne-am adânci în această criză poate că am fi salvaţi. Dar arareori suntem în stare să o facem. Respingem suferinţa instinctiv, iar această punere sub semnul îndoielii a întregii vieţi e o suferinţă cumplită, dacă e trăită aşa cum se cuvine.

Treburile zilnice, diferite urgenţe care ni se impun ne ocupă mintea şi timpul pentru a ne salva de confruntarea cu noi înşine, a amâna subiectul crizei până când acesta se pierde, nu mai are pregnanţa de la început. Rutina zilnică se reinstalează treptat, dar acum ştiind că e o simplă rutină, că nimic nu vine să ne salveze dacă noi nu vrem să fim salvaţi.

O criză ne face un pic mai înţelepţi, mai resemnaţi, mai conştienţi de limitele proprii, ne aduce mai aproape de realitatea noastră interioară, dar rareori poate să ne smulgă din ţâţâni, să ne îndrepte viaţa pe un alt făgaş. Ne lăsăm prinşi în diversele acţiuni ale vieţii ştiind, de la o vârstă încolo, că sunt inutile, că trecutul s-a transformat în neant, că viitorul, de asemeni, va deveni neant, dar neştiind cum şi nemaiavând energia de a ne desprinde de pe orbita propriei vieţi.

Dumnezeu ne mai trimite din când în când câte un bobârnac care să ne scoată de pe traiectoria pe care am fost plasaţi, pe care, mai bine spus, am îngăduit să fim plasaţi, căci tot ce ni se întâmplă are încuviinţarea noastră, provine dintr-o libertate originară pe care am reuşit să o delegăm definitiv stihiilor care ne domină. Ne găsim atunci în derută şi de obicei, nu ştim să reacţionăm. Dacă însă o facem e şansa salvării noastre.

Nu cere să-ţi fie uşurată povara vieţii, ci cere curaj să o poţi purta.

Nu cere şi căuta împlinire întreaga viaţă, ci răbdare pentru a accepta eşecurile.

Nu căuta şi nici nu cere perfecţiune în viaţa ta, ci înţelepciune să nu repeţi greşelile.

Nu cere mai mult înainte de a spune Mulţumesc…..pentru tot ceea ce ai primit deja!

Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!


Publicitate


Alte Articole