Nu accepta pe oricine in viata ta! Foloseste-ti tocurile si calca-i in picioare elegant pe cei care nu au invatat ce inseamna respectul!

"Multe dintre eșecurile vieții aparțin unor oameni care nu au realizat cât de aproape sunt de succes atunci când renunță." – Thomas Edison Sunt momente în viaţă când trebuie să te opreşti, să stai şi să cugeţi la ce ai făcut până acum şi mai ales, la ce ai de făcut de acum înainte. Te pomeneşti într-un punct al existenţei proprii în care nu ştii cum ai ajuns şi mai ales, nu ştii ce să faci mai departe. E o stare de criză, o criză a sufletului, care se desfăşoară între paralizie şi derută, nu poţi să faci nimic, doar stai şi cugeţi la cauzele răului care te curpinde, neştiind prea bine încotro ar fi mai bine să o apuci. De obicei suntem prinşi într-un activism care nu ne lasă timp de reflecţie, de problematizări şi de îndoieli asupra rosturilor noastre mai profunde, asupra întrebărilor simple şi fundamentale care ar trebui să ne ghideze viaţa. Acestea sunt ca un fundal care niciodată nu e interogat aşa cum trebuie. Nu pentru că îndeletnicirile în care suntem prinşi ne-ar ocupa tot timpul disponibil, ci pentru că, odată ce ne predăm timpul şi mintea câtorva activităţi, ne găsim un sens, direcţia de urmat. Suntem ca o rachetă care, odată lansată şi pusă pe orbită, îşi urmează traiectoria atâta timp cât are combustibil. Nu mai ştim să ne păstrăm o rezervă, să fim dilematici şi interogativi, să vedem viaţa în complexitatea ei debordantă. Ne primim un sens de la viaţă, de la circumstanţele în care suntem prinşi, îl luăm de bun şi defilăm cu el înainte până când, cumva, realizăm lipsa de rost a tot şi a toate. Suntem puşi pe o direcţie pe care am ales-o mai mult sau mai puţin, dar ajungem la un moment dat să ne dăm seama că ceea ce facem nu ne reprezintă, că nu suntem noi în actele noastre. Un "A quoi bon" sfâşietor care vine să pună sub semnul întrebării întreaga noastră existenţă, tot ce părea clar şi de la sine înţeles. Ne întrebăm unde am greşit, ce se întâmplă cu noi, de ce lucrurile nu au orientarea pe care bănuiam noi că o au, sau pe care am fi vrut să o aibă. În momentul în care nu ne mai lăsăm vrăjiţi de farmecul vieţii, de puterea de atracţie a aparenţelor apare aşa, o stare de sastisire, de pilctis generalizat. Dacă ne-am adânci în această criză poate că am fi salvaţi. Dar arareori suntem în stare să o facem. Respingem suferinţa instinctiv, iar această punere sub semnul îndoielii a întregii vieţi e o suferinţă cumplită, dacă e trăită aşa cum se cuvine. Treburile zilnice, diferite urgenţe care ni se impun ne ocupă mintea şi timpul pentru a ne salva de confruntarea cu noi înşine, a amâna subiectul crizei până când acesta se pierde, nu mai are pregnanţa de la început. Rutina zilnică se reinstalează treptat, dar acum ştiind că e o simplă rutină, că nimic nu vine să ne salveze dacă noi nu vrem să fim salvaţi. O criză ne face un pic mai înţelepţi, mai resemnaţi, mai conştienţi de limitele proprii, ne aduce mai aproape de realitatea noastră interioară, dar rareori poate să ne smulgă din ţâţâni, să ne îndrepte viaţa pe un alt făgaş. Ne lăsăm prinşi în diversele acţiuni ale vieţii ştiind, de la o vârstă încolo, că sunt inutile, că trecutul s-a transformat în neant, că viitorul, de asemeni, va deveni neant, dar neştiind cum şi nemaiavând energia de a ne desprinde de pe orbita propriei vieţi. Dumnezeu ne mai trimite din când în când câte un bobârnac care să ne scoată de pe traiectoria pe care am fost plasaţi, pe care, mai bine spus, am îngăduit să fim plasaţi, căci tot ce ni se întâmplă are încuviinţarea noastră, provine dintr-o libertate originară pe care am reuşit să o delegăm definitiv stihiilor care ne domină. Ne găsim atunci în derută şi de obicei, nu ştim să reacţionăm. Dacă însă o facem e şansa salvării noastre. Nu cere să-ţi fie uşurată povara vieţii, ci cere curaj să o poţi purta. Nu cere şi căuta împlinire întreaga viaţă, ci răbdare pentru a accepta eşecurile. Nu căuta şi nici nu cere perfecţiune în viaţa ta, ci înţelepciune să nu repeţi greşelile. Nu cere mai mult înainte de a spune Mulţumesc.....pentru tot ceea ce ai primit deja! Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!
Publicitate

“Nu fi o femeie ce are nevoie de un bărbat. Fii o femeie de care un bărbat are nevoie.”

Trecută prin toate aceste experiențe, femeia puternică și-a dezvoltat încrederea de sine, respectul de sine și, bineînțeles, iubirea de sine.

Știe că ea este singura persoană pe care se poate baza în orice moment, ea este cel mai mare ajutor al ei, ea este cea cu care trebuie să trăiască până în ultima zi, motiv pentru care încearcă să trăiască în armonie cu ea, dar și cu ceilalți… în special cu bărbatul pe care l-a ales să își petreacă cele mai intime momente.

Acum nu se mai lasă ușor păcălită și nici nu mai are timp și energie să ierte anumite greșeli.

Greșeli pe care femeia puternică nu le acceptă

1. Lipsa de respect. – O femeie puternică pune respectul mai presus de orice. Ea știe că orice om are ceva valoros de oferit și ascultă întotdeauna ce au de spus oamenii. La prima întâlnire, fie ea amoroasă sau de afaceri, femeia puternică pune preț pe felul în care cealaltă persoană se comportă cu ea. Dacă este vorba de respect, atunci există șanse să iasă la o a doua întâlnire sau să încheie o afacere în favorul amândurora.

2. Controlul. – Controlul nu a făcut niciodată bine și nici nu o va face. O persoană ținută sub control nu s-a dezvoltat niciodată sănătos și nici nu va reacționa cum se cuvine. Femeia puternică nu ține să aibă control asupra tuturor și nici nu dorește să fie controlată. Într-o relație, ea vrea ca ambii parteneri să se bucure de încredere și libertate.

3. Minciuna. – În mod normal, nimeni, femeie sau bărbat, nu ar trebui să accepte minciuna, dar iată că sunt totuși câteva persoane care preferă să închidă ochii atunci când sunt mințite. Nu este și cazul femeii puternice. O singură minciună, ori cât de mică ar fi, ea duce la pierderea încrederii. Femeia puternică nu va mai privi niciodată cu aceeași ochi persoana care a mințit-o, în timp ce pe bărbatul de lângă ea este posibil să îl înlăture definitiv din viața ei.

Publicitate

4. Să se treacă peste limitele ei. – “Dacă am spus “Nu”, “Nu” înseamnă că rămâne!” – pare să fie motto-ul unei femei puternice. Ea nu este precum o frunză în vânt, ci întotdeauna este fermă pe deciziile pe care le ia. Dacă partenerul ei va încerca să treacă peste anumite limite pe care ea le-a impus, atunci nu este partenerul potrivit. Nu încerca să o manipulezi sau să lucrezi pe la spatele ei.

5. Să nu îți exprimi sentimentele față de ea. – Fie ea cât de puternică, când vine vorba de complimente, declarații și cuvinte frumoase, o femeie puternică tot se va înroși și va simți un gol în stomac. Mai mult, este posibil ca o femeie puternică să aibă nevoie chiar mai mare să știe ce sentimente nutrește un bărbat pentru ea. Și ea, la rândul ei, se va bucura să își exprime liber sentimentele.

6. Să nu fie ascultată atunci când vorbește. – Să nu asculți pe cineva atunci când îți vorbește este dovadă de lipsă de respect, ceea ce înseamnă că se greșește de două ori. Dacă nu ai ochi și urechi pentru ea, atunci de ce ar accepta să aibă o relație cu tine?! Dacă nu o asculți atunci când ea îți vorbește și nici nu o respecți… de ce și-ar mai pierde timpul cu tine?!

7. Să nu îi fie susținute ambițiile. – Nu doar femeile, ci și bărbații își doresc să aibă alături un partener de viață care să îi susțină în decizii și să îi ajute să își urmeze visurile. Femeia puternică este ambițioasă și uneori poate că exagerează cu ceea ce își propune, dar bărbatul de lângă ea trebuie să le înțeleagă și să lupte alături de ea.

Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!

Publicitate
Alte Articole
Dezvoltare Personala
Sunt un om obișnuit și vreau să vă spun o poveste poate tot obișnuită. Am fost și eu tânără și ca orice om fără prea multe cunoștințe religioase (născută în 1958) am făcut multe păcate, fără să-mi dau seama la vremea respectivă de consecințele lor. M-am căsătorit la 21 de ani, în 1979, fiind studentă în anul III la o facultate tehnică. Soțul meu a terminat facultatea în același an și a primit repartiție la 20 de kilometri de localitatea unde aveam domiciliul. La câteva luni de la căsătorie, mai exact la șase luni, mi-a întârziat menstruația. S-a creat mare agitație în familie, mai ales la socrii mei care, auzind aceasta, au început să-mi facă morală că nu e momentul, că avem tot timpul din lume să facem copii, că nu avem o situație stabilă și multe altele. Părinții mei au tăcut și nu au zis nimic altceva decât să mă gândesc bine. Ce să mă gândesc bine când situația era încordată și nu vedeam altceva decât că copilul trebuia să se nască înainte de sesiunea din iarnă și ce avem să mă fac eu cu examenele? Fără prea multă minte, m-am lăsat dusă de mama soacră la o moașă. Până acum totul este „obișnuit”, pentru cei care consideră avortul ceva obișnuit, dar cred că mai puțin obișnuit este să te duci de ziua ta de naștere să omori un suflet nevinovat, lipsit de apărare. Așa am făcut eu în dimineața zilei de 18 februarie anul 1980, la ora 7 dimineața. Am făcut o injecție să scap de sarcină și după amiază mi-a revenit menstruația. Toată ziua a fost tristă și întunecată fără să realizez pe moment de ce. Acum îmi dau seama ce mult i-am supărat pe Dumnezeu și pe Maica Domnului. Viața a continuat, am terminat facultatea, am luat repartiția unde am dorit, dar la trei luni de la aceasta a venit prima „bombă”: trebuie să mă operez urgent de fibrom uterin pentru că riscam să apară complicații. Fără nici un simptom, fără nimic. În urma investigațiilor nu am avut de ales, așa că la 24 de ani am fost operată făcându-mi-se histerectomie subtotală. Pentru doctori era clar care erau consecințele, însă pentru mine nu. Fără prea multe cunoștințe medicale, vreo doi ani am crezut că pot să rămân însărcinată, până când un medic mi-a zis în față: doamnă, nu ai nici o șansă. Menstruație nu mai aveam de la operație, dar eu făceam tratament pentru revenirea ei ca apoi să pot rămâne însărcinată. Menstruația nu a mai venit și apoi am început să-mi dau seama ce am făcut: fibromul s-a format din fătul nedezvoltat, care ulterior s-a mărit, căci injecția făcută nu a eliminat, ci numai a omorât copilul. Abia atunci am realizat ce păcat mare am făcut și ce urmări am de tras. Am început să-l caut mai mult pe Dumnezeu și să mă rog să-mi dea un copil. Trăiam într-o atmosferă tensionată, unde nu mă bucuram de nimic deși aproape că nu-mi lipsea nimic material la vremea respectivă. Dar Dumnezeu, bun și milostiv, mi-a dat o fetiță care avea patru luni când am adoptat-o. Mi-am dorit copii, dar ce folos că acum era prea târziu. Iubesc copiii enorm, dar, de multe ori, o greșeală făcută nu se mai repară, eventual se mai cârpește ca în cazul meu. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru copilul pe care mi l-a dăruit, este o fată deosebită. Azi are 29 de ani, este inginer. Așa spunea de mică, că ea vrea să se facă inginer „ca mama”. E cuminte și își iubește părinții. După ce Dumnezeu ne-a binecuvântat cu acest copil minunat, parcă a revenit soarele în familia noastră. Și eu, și soțul, și părinții mei eram foarte fericiți și bucuroși. Totul se rezuma în jurul Ioanei. Dar viața avea să-mi mai dea o lovitură: la 36 de ani am primit diagnosticul de nodul de col uterin. Dar încă o dată Dumnezeu mi-a arătat că e milostiv și m-a ajutat să scap. Am făcut cobaltoterapie și am fost operată de un medic deosebit, datorită căruia am trecut de 21 de ani de la operație. Am mai avut încă două operații, mergând una de la alta. Concluzia este una clară: de la o prostie ai de tras toată viața. Dumnezeu este acolo sus și ne veghează și ne ajută. Noi suntem cei care Îl supărăm, așa cum am făcut și eu, și nu îmi găsesc liniștea gândindu-mă și realizând ce păcat de moarte am făcut. Nu știu dacă Dumnezeu mă va ierta, dacă eu nu pot să mă iert și nu există zi să nu mă gândesc și să regret ce am făcut. A mai fost o situație în viață când am greșit la fel de mult. O cumnată mi-a spus că este însărcinată și, dacă vreau să cresc eu copilul, îl naște, dacă nu vreau atunci o să facă avort. Nu am vrut și l-a avortat. Dacă spuneam da, copilul trăia. Am scris acestea în ideea că poate alții vor citi și vor înțelege ce înseamnă să omori suflete nevinovate și nu vor face ca mine. Chiar dacă rămâneți însărcinate fără să vă așteptați, fără să doriți, în momente și situații foarte grele, nașteți copilul! Sunt atâtea familii care își doresc copii și vor să adopte! Dați copiii spre adopție, numai să nu le luați viața. Dați-le șansa lor, că faceți o mare pomană în fața lui Dumnezeu. Mama care își omoară suflețelul acela nevinovat – cred că acesta este cel mai mare păcat existent – nu știe ce o așteaptă, atât pe pământ cât și în cer. V-am spus povestea mea în speranța că poate nu veți face ca mine. Al doilea regret pe care îl am este acela că nu am mai adoptat încă un copil. Dumnezeu să ne ierte neștiința, inconștiența și toate păcatele care vin din acestea. Maria F., Mangalia Sursa: avorturiregretate .ro Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!