Casa părintească nu se uită. Ea este cea mai sfîntă amintire din copilărie: amintirea primilor noștri pași, amintirea mamei, a dragostei și grijii sale nemărginite, amintirea a tot ceea ce a fost mai bun și mai curat în viața noastră. Pășind pragul casei, aruncîndu-ne în cele mai dragi brațe din lume, la pieptul celor care ne-au dat viață, realizăm ce multe goluri în suflet ne aduce depărtarea de casă și ce senină și plină de împăcare sufletească e clipa cînd răsuflăm ușurați rostind SÎNT ACASĂ!
Cu trecerea anilor, dragostea de casa părintească devine chinuitoare. Văzîndu-ne la casa noastră, departe de pereții în care am copilărit și care ne cunosc toate tainele adolescenței, departe de strada pe care și astăzi rătăcind ne învăluie ecoul dulce al copilăriei, dorul de casă și de părinți nu ne lasă nici măcar pentru o clipă…
În sufletul nostru acel ACASĂ rămîne un altar în fața căruia îngenunchem cu ochii în lacrimi de fericire și de durere, de dor și de iubire. Oriunde nu ne-am duce, orice nu am face, casa părintească va fi mereu în sufletul și gîndurile noastre, în fiecare părticică din noi, dacă nu o rază de soare .. atunci o umbră după care se ascunde privirea și îmbrățișarea caldă a mamei, poveștile bunicilor, rîsul ca un clinchet de clopoțel al fraților mai mici, mulțimea de jucării prăfuite de timp și uitare, zecile de șotii dosite pe rafturile de amintiri.
Toate astea nu le vom uita niciodată, pentru că casa părintească nu se uită, nu se vinde, nu se dă cu împrumut … Ea se ține acolo la suflețel cu cele mai senine amintiri: amintirile dulcei noastre copilării …
Autor – Cristina Popa