Exista in viata noastra un fel de ”curgere”; noi insine curgem cumva, ca apa, ca oricare apa, ca raul, ca marea, ca oceanul, iar altii se misca mai lent, mai putin, ca lacurile.
A curge firesc prin viata e o arta, o arta asa de profunda, de puternica, incat, cei ce izbutesc sa curga cat mai mult si mai aproape de firesc sfarsesc prin a cunoaste mai putin suferinta, mai putin negativitatea, mai putin mania. Gustul existentei e mai dulce cand curgem in armonie cu intregul, cand mergem alaturi de ceilalti, langa ceea ce ne aduce in calea viata de zi cu zi, cand intampinam ceea ce vine cu acceptare si cu ingaduinta.
E un fel de ”a fi in vointa divina” aceasta intampinare bucuroasa, or – pur si simplu – fireasca a evenimentelor, a situatiilor, a invitatiilor, a intalnirilor si a oamenilor. E un fel de a te acorda, ca un instrument muzical, cu orchestra, a fi in armonie cu existenta insasi si cu ceea ce-ti aduce ea. Uneori, urmand simpla indrumare, simpla chemare a evenimentelor, a oamenilor, mergand pe drumul ce ti se asterne in cale, intelegi si simti cu toata inima ca esti exact acolo unde-i perfect sa fii, cu cine doresti sa fii, cum vrei tu sa fii si, nu de putine ori, acolo unde este nevoie de tine cu adevarat.
Noi, oamenii, avem nevoie sa traim un sentiment profund al utilitatii, sa le fim ”necesari” altora; asta ne motiveaza sa mergem inainte si ne daruieste din noi insine energia necesara sa pasim pe calea ce curge sub talpile noastre. Cand mergem in armonie cu intregul, usile se deschid usor in fata noastra, drumul curge lin, totul e bine, ne simtim linistiti si, chiar in neliniste, chiar in teama, in dubiu sau in greseala descoperim ca suntem pe calea proprie si nu pe calea sugerata sau impusa de altii, curgem in directia cea buna.
Curgerea noastra, insa, e inlesnita de acceptare, de un fel de a spune ”da” la timpul potrivit si ”nu” la timpul potrivit, un fel de a merge cu sufletul, un fel de a ne alinia mintea si sufletul e-n firescul acestei curgeri, care ne imbunatateste si ne ajuta sa simtim viata mai prietenoasa. Agresivitatea, nemultumirea continua, furia, suferinta de toate felurile, ne scot din ritm, parca ele ne indeamna sa cantam melodii care nu ne apartin, melodii ale mintii, pe care sufletul le simte ca dureri si neampliniri.
Daca mergi prin viata si esti la munte, dar te superi si te simti fericit pentru ca nu esti la mare, daca viata a asezat langa tine un om, dar esti nefericit fiindca visezi la altul, imposibil de adus aproape, daca plangi cand ai motive sa razi si daca vrei surcele cand ai lemne, iata un fel de a te opune curgerii existentei. Iata o stare de rezistenta la curgere, un fel de a-i spune ”nu” vietii, cand pentru ea toate ”nu-urile” inseamna ”da”.
Viata curge, noi curgem cu ea si, pentru a fi in armonie cu acest intreg, pe care nu-l putem accesa cu mintea, avem nevoie de mai multa acceptare, de ingaduinta, de bunavointa, de curaj chiar, de intelepciune. Am putea fi mai buni si mai fericiti daca am pune mintea carcotasa la colt cat mai mult posibil, am putea simti mai multa iubire si ingaduinta fata de cei din jur, am putea fi acolo unde ne dorim si cand, si cu cine ne dorim daca ne-am lasa dusi de curent mai mult decat daca incercam sa-l controlam.
Controlul e o stare impotriva curgerii, acceptarea e pentru ea. Uneori dorinta, alteori visul, uneori raspunsul pozitiv la chemarea altuia, uneori multumirea, alteori simpla bunavointa de duc pe drumul nostru, pe acel drum bun, ne ajuta sa curgem, sa fim in armonie cu intregul si, mai ales, cu noi insine.
E o stare care ne face bine si ne scuteste de multa, multa suferinta, de nerabdare, de neantelegere si de rau, e o stare normala a fiintei, care nu-si doreste prea mult, doar ca noi nu stim asta!
