Marturiile unei femei : puterea credintei m-a vindecat de o boala grea

Publicitate

Puterea credinței depășește granițele imaginației, în unele cazuri. Fiecare dintre noi purtăm în suflet un colţişor neştiut de nimeni, unde ne regăsim şi ne dăm întâlnire cu divinitatea.

Pentru Paraschiva, acest loc s-a transformat într-un altar al credinţei. Și a ajutat-o să se vindece de cancer.

Încă de pe vremea când eram doar o copilă, în clasa a treia, Dumnezeu m-a făcut să trăiesc o minune. Poate că eu nu înţelegem prea multe atunci, dar pentru părinţii mei, cu siguranţă, ceea ce s-a întâmplat a fost o atingere divină.

Eram un copil al cărui picior refuza să se mai dezvolte normal. Nu mai puteam să-l îndrept. Simţeam, cu fiecare zi, cum articulaţiile se strâng tot mai mult şi nu mă mai lasă să păşesc. Părinţii, oameni simpli, de la ţară, au încercat toate leacurile auzite. Însă fără vreun rezultat. Rămăsese doar puterea credinței.

Dumnezeu ne luminează mintea

Singura soluţie rămăsese doar ruga la Dumnezeu, încrederea că numai El mă poate salva. Aşa am ajuns, purtată pe braţe, la slujba de Sfântul Ioan, de la Mitropolie. Întâmplarea a făcut ca însuşi Mitropolitul să asiste la slujbă. Iar eu, împreună cu părinţii, să ne aflăm în dreptul scaunului Sfinţiei Sale. Am primit binecuvântarea atunci.

A doua zi, în timpul slujbei dedicate Izvorului Tămăduirii, am simţit cum în spatele genunchiului a pocnit ceva. Mama şi tata s-au speriat, au încercat să-mi bandajeze piciorul cu un fular. Însă eu am simţit o uşurare în acel moment. Puteam să păşesc şi, din clipa aceea, am mers pe propriile picioare. Puterea credinței este uluitoare.

Anii au trecut. Între timp am devenit profesoară. Deşi mai păstram puterea credinței în suflet, materia pe care o predam nu prea “se lovea” cu religia.

Publicitate

La biserică nu puteam să fiu văzută fiindcă, din cauza rigorilor regimului comunist, riscam să-mi pierd locul de muncă. Când aveam ocazia, mergeam însă la mânăstirile din nordul Moldovei să mă rog. Cum după ’89 frica de a nu fi văzută în biserică a dispărut, mi-am dedicat a doua jumătate a vieţii lui Dumnezeu. Şi nu întâmplător.

Am început treptat. Librăriile au fost invadate de “curentul” Sandra Brown, iar fiica mea citea unul dintre romanele respective. Am răsfoit şi eu cartea şi când am văzut despre ce este vorba, am hotărât că singurele cărţi pe care le voi mai citi vor fi cele cu caracter religios.

Aşa mi-am umplut biblioteca de publicaţii diverse în domeniu şi am reuşit să-mi răspund la multe întrebări.

Puterea credinței vindecă

Acum doi ani m-am trezit cu o scurgere ciudată. Problemă femeiască destul de jenantă, mai ales la vârsta mea. Mi-era ruşine să-i spun fetei mele şi, cu atât mai mult, unor prietene. Am pus-o pe seama faptului că rămăsesem văduvă din ’96 şi mă gândeam că de vină or fi fost hormonii.

Aşa că am lăsat boala la voia întâmplării, chiar dacă, în timp, ea a evoluat necruţător. Abia după un an de zile, fiind în vizită la sora mea din Bucureşti, am decis să merg la un control medical. În urma unui chiuretaj, verdictul soartei a fost crunt: cancer.

Dar nu am disperat. Ştiam că Dumnezeu e deasupra tuturor şi mi-am spus că El îmi cere astfel plata pentru păcatele tinereţii.

De atunci mă rog întruna, dar mi-am schimbat şi regimul de viaţă. Am renunţat la carne şi încerc să mănânc mai multe crudităţi.

Fiica mea este şi ea foarte credincioasă. Cum eu nu mai puteam să mă deplasez chiar oriunde, a fost ea în locul meu la Mânăstirea Antim din Bucureşti şi a plătit citirea, vreme de 40 de zile, a Acatistului Sfântului Nectarie, protectorul bolnavilor de cancer.

Curând am repetat analizele de sânge şi rezultatele au fost surprinzătoare până şi pentru medici. Mă simt foarte bine şi cred cu tărie că numai puterea divină a putut să mă vindece.

Publicitate
Alte Articole
De Suflet