Lucrurile despre viata pe care le invatam de la un caine – “Câinele este singurul animal din lume care te poate iubi mai mult decât se iubeşte pe el însuşi”

A fost odată, doar o dată, demult, tare demult, pe vremea când oamenii știau să vorbească, dau nu știau să se certe, și beau vin doar câte puțin, a fost o țară frumoasă, mândră și bogată, peste care domnea un rege bun și înțelept. Fiecare zi era o sărbătoare și bine mai mergeau toate, iar, dacă totuși apărea un necaz, o supărare sau vreo sfadă, regele și sfetnicii lui știau să-mpartă dreptatea, cârmuind țara cu dragoste și credință. Dar să nu credeți că era raiul pe pământ, căci toți trăiau cu frică, temându-se nu de ziua de azi, ci de cea de mâine, adică de viitorul lor. De ce? Păi, iaca de ce: pe cât era regele de bun și de priceput, pe atât era feciorul său era de rău și de îndărătnic, cel mai neastâmpărat copil. Dacă ar fi fost vreun concurs de năzbâtii, sigur feciorul regelui ar fi ieșit pe primul loc, că, în rest era ultimul la toate. Nu îi plăcea să învețe, nu-și asculta părinții, iar de muncă-ferească Sfântu’- nici nu vroia să audă. Și nu era zi să nu facă vreo nefăcută. De-asta erau toți îngrijorați, întrebându-se ce-o să se întâmple când regele nu va mai fi, iar la conducerea țării va veni feciorul nevrednic. Dar cel mai tare se necăjea însuși regele, căci poți avea de toate, dacă nu ai mulțumire de la copilul tău, tot degeaba. Amară îi era inima și numai Dumnezeu știe cât încercase să-și schimbe odrasla: îl pedepsise pentru greșelile sale, dar degeaba, a doua zi o lua de la capăt, îi adusese cai mai buni dascăli și cărturari, dar, ți-ai găsit, decât să-i fi pus în mână o carte, mai bine-i puneai în palmă tăciuni aprinși. Ce învăța dimineața nu ținea minte nici până la amiază. Ce să mai lungim vorba, era o ”podoabă” de copil, cum nimeni nu și-ar fi dorit… În fiecare zi regele se ruga Bunului Dumnezeu pentru fiul său, să-i vină mintea la cap și să devină un copil bun și cuminte, sperând ca, poate, chiar s-a petrecut o minune! Departe, dincolo de văi și lunci și de codrii cei adânci, era, agățat de creasta unui munte, un schit mic, unde viețuia un bătrân sihastru, om bun, bogat în ani, sărac în bani și fără dușmani. Veneau la el oameni din tot regatul, să-i ceară un sfat. Unii ziceau că bătrânul călugăr e cel mai înțelept om din întreaga țară, alții erau siguri că e om sfânt, căci multe minuni făceau rugăciunile sale. Bătrânul auzise și el, de la unul de la altuldespre necazul regelui și se gândi să-l ajute. Așa că, într-o zi plecă spre palat, mergând încet și apăsat, căci era încărcat moșneagul cu ani, cum e încărcat ariciul cu țepi. Și mergând pe cale, peste deal și peste vale, ajunse moșul la cetate, unde se așeză pe o bancă din grădina palatului. Nu trecu mult timp și iată-l pe feciorul regelui, chiuind și alergând cu un băț în mână, pe post de paloș, după un biet cățel. ”Războinicul” îl fugărea de ziceai că e cel mai mare dușman al său, deși câinele nu-i făcuse nimic. Ba mai mult, era speriat și zburlit tot, gata să capituleze, neștiind încotro să o mai apuce, doar, doar, o scăpa cu blana nescărmănată. Călugărul l-a strigat pe băiat și l-a poftit să se așeze lângă el, pe bancă. Patrupedul, zicând pesemne bogdaproste în sinea lui, scăpă în sfârșit de pacoste, zbughind-o pe sub niște tufe. Băiatul, uitându-se lung la bătrânul pe care nu-l mai văzuse, s-a așezat tocmai la celălalt capăt al băncii. – Măi, puiule, al cui ești tu? îl întrebă sihastrul, ca și n-ar fi știur deja știut deja cu cine stă de vorbă. – Nu știi cine sunt eu? Sunt fiul regelui. Ia uite ce haine scumpe port! – Aha, deci tu ești! Am auzit multe lucruri despre tine, dar nimica bun. Știi, am venit de departe doar să te văd și să îți spun ceva! Băiatul, curios din fire, se apropie de bătrân, numai ochi și urechi. – Îți plac poveștile? -Îhî! Aprobă cel mic din cap. – Cred și eu că-ți plac, fiindcă nu-i pe lume copil căruia să nu îi placă basmele și poveștile, însă ce îți voi istorisi eu acum sigur nu ai mai auzit. Bătrânul coborâse puțin glasul, așa că băiatul s-a apropiat și mai mult, așteptând cu sufletul la gură să afle despre ce taină e vorba. – O să-ți spun Povestea timpului, cum și de ce a lăsat Dumnezeu să se scurgă timpul, să treacă ceasurile unul după altul fără să le mai putem întoarce. – Da chiar, de ce? – Păi, uite de ce! La început se zice că lumea era ca și azi, cu oameni mari și copii, cu tineri și bătrâni, cu buni și răi, dar vezi tu, nu exista timp. Toate rămâneau la fel zi după zi, an după an. Bătrânii erau mereu bătrâni, iar copiii rămâneau pentru totdeauna copii. Nimeni nu se năștea și nimeni nu murea. Și poate că lucrurile ar fi rămas așa până azi, dar s-au schimbat din cauza copiilor… – Din cauza copiilor, păi nu erau ei mulțumiți să rămână mereu copii, să n-aibă altă treabă decât să se joace? întrebă feciorul regelui nedumerit. – Stai să vezi, să te minunezi! Pe vremea aceea, Sfântul Petru umbla pe pământ ca un om simplu, mergând din sat în sat și din cetate în cetate, să vadă cum trăiesc oamenii. Și după ce-a umblat el cât o fi umblat, s-a dus drept înaintea lui Dumnezeu. – Petre, de ce ești abătut? Ce ai pe suflet? – Doamne, mare și frumoasă este lumea pe care ai făcut-o și multe minunății îți bucură inima. Dar tare mă doare sufletul de mila unor oameni, care-s cei mai nefericiți. – Și care sunt cei mai năpăstuiți oameni de pe pământ, Petre? – Sunt părinții care au copii răi și nerecunoscători. Ce mulțumire și ce bucurie să aibă, bieții de ei, când odraslele lor le aduc doar griji și tristețe. Așa că, Doamne, eu zic să-i pedepsești cumva pe copiii aceștia. Atunci Dumnezeu, ascultând rugăciunea Sfântului Petru, căci era dreaptă și cu credință, hotărî să porneacă timpul. Și din acel moment, toate au început să se schimbe. – Uite, Petre, zise Domnul, de acum lucrurile nu vor mai fi la fel. Toți copiii, vor crește și când vor ajunge mari, vor avea la rândul lor copii. Așa vor vedea și ei ce înseamnă să ai bucurii sau necazuri de la propriul copil. Abia atunci vor înțelege, când cor fi mari, ce înseamnă să fii părinte și cât de greu e să crești un copil. – Doamne, cât de bine Te-ai gândit! Dacă un copil rău și neascultător, atunci când va fi mare, va avea un fiu la fel ca el, bine are să fie? Nicidecum! Iar așa timpul le va rezolva pe toate, întorcându-le pe toate cele bune cu bine, iar pe cele rele după dreptate. Căci nimeni nu va putea păcăli timpul. Terminând de povestit, bătrânul a tăcut. Apoi, uitându-se drept la fiul regelui, îl întrebă: – Ți-ar plăcea, când vei fi mare, să ai un copil care să-ți semene, să fie așa cum ești tu acum: să mintă și să se ascundă, să nu învețe și să lenevească? Ți-ar fi drag de el? – Păi, nu prea! – De ce, că doar ar fi la fel ca tine. Ți-ar aduce necazuri și durere, cum îi aduci și tu tatălui tău. În fiecare zi, îi poți face viața mai grea sau mai frumoasă, de tine depinde. Și mai gândește-te că peste câțiva ani, vei fi și tu bărbat în toată firea. Nu ți-ar plăcea să trăiești atunci în înțelegere cu familia, mulțumit și bucuros de copii tăi? Bătrânul s-a ridicat de pe bancă și a plecat încet, înapoi spre schitul său. Fiul regelui a rămas mut de uimire, gândindu-se câtă dreptate avea călugărul. În acea seară, pentru prima dată, băiatul s-a rugat Bunului Dumnezeu să devină un copil cuminte, harnic și ascultător. De a doua zi, au văzut toți cum, încet, încet, năzdrăvanul de odinioară devenea un copil de-ți era mai mare dragul. Și de unde altădată era rușinea palatului, ajunse în scurt timp, mândria întregului regat. Iar peste ani, când regele a trecut la cele veșnice, fiul său i-a urmat la tron, dovedindu-se cel mai vrednic conducător pe care îl avusese țara vreodată. Iar Bunul Dumnezeu l-a răsplătit, dăruindu-i copii frumoși și buni, alături de care a trăit fericit până la adânci și liniștite bătrâneți. Autor: Leon Magdan Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

“Cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât iubesc mai mult căţeii” – Charlles de Gaulle.

Menirea unui caine

“Fiind veterinar, am fost chemat să consult un ciobănesc irlandez în vârstă de zece ani, numit Belker. Stăpânii câinelui, Ron, soţia sa Lisa şi fiul lor Shane erau foarte ataşaţi de Belker şi sperau într-un miracol. L-am consultat şi am descoperit că avea să moară de cancer. Am spus familiei că nu se poate face nimic pentru Belker şi m-am oferit să execut procedura de eutanasiere a bătrânului căţel la ei acasă.

În timp ce stabileam următorii paşi, Ron şi Lisa mi-au spus că, după părerea lor, ar fi bine ca fiul lor de 6 ani, Shane să urmărească procedura, deoarece ei credeau că astfel, el ar putea să înveţe ceva din această experienţă.

În următoarea zi, am simţit familiarul nod în gât atunci când familia lui Belker l-a înconjurat. Shane părea atât de calm, mângâind bătrânul câine pentru ultima dată, încât m-am întrebat dacă înţelegea ce se petrece. În decursul a câteva minute, bătrânul Belker s-a stins în linişte. Micuţul băiat a părut să accepte acest lucru fără vreun pic de dificultate sau confuzie.

Am stat cu toţii pentru o vreme împreună după moartea lui Belker, comentând cu glas tare tristul fapt că vieţile animalelor sunt mai scurte decât cele ale oamenilor. Shane, care ascultase în linişte, a spus cu glasul lui subţire:

-Eu ştiu de ce.

Speriaţi, ne-am întors cu toţii spre el. Cuvintele pe care le-a rostit în următorul moment m-au uimit. Nu auzisem niciodată o explicaţie mai alinătoare. El a spus:

-Oamenii se nasc pentru a învăţa cum să trăiască o viaţă bună, cum e să iubeşti pe toată lumea mereu şi să fii bun, nu-i aşa? Copilul de şase ani a continuat: Ei bine, căţeii stiu deja cum să facă toate lucrurile astea, deci nu trebuie să stea la fel de mult…

Ţine minte, dacă un căţel ar fi profesorul, ai învăţa lucruri precum:

Când cei dragi vin acasă, aleargă întotdeauna în întâmpinarea lor.

Nu rata niciodată oportunitatea de a ieşi la o plimbare.

Permite ca experienţa aerului proaspăt şi a vântului peste faţa ta să fie extaz pur.

Trage câte un pui de somn.

Întinde-te înainte de a te ridica.

Aleargă, zburdă şi joacă-te în fiecare zi.

Bucură-te de atenţie şi lasă oamenii să te atingă.

Evită să muşti atunci când un simplu mârâit e suficient.

În zilele calde, opreşte-te şi întinde-te pe iarbă.

În zilele toride, bea multă apă şi întinde-te sub un copac umbros.

Când eşti fericit, dansează şi mişcă-ţi tot corpul.

Cufundă-te în bucuria simplă a unei plimbări lungi.

Fii loial.

Publicitate

Nu te preface niciodată că eşti altceva decât eşti.

Dacă ceea ce vrei este îngropat, sapă până îl găseşti.

Când cineva are o zi proastă, fii tăcut, stai aproape şi mângâie-l încet.”

“Câinii nu m-au muşcat niciodată. Doar oamenii” – Marilyn Monroe.

Un om si un caine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumusetea zilei, cand, deodata, isi dadu seama ca, de fapt, murise.

Isi aducea acum clar aminte ca murise, iar cainele, care mergea langa el, murise chiar cu mai multi ani in urma… Se intreba:

– Oare unde duce drumul asta?

Dupa o vreme, ajunsera amandoi in dreptul unui gard inalt de piatra.

Privindu-l mai indeaproape, vazu ca era facut dintr-o marmura foarte fina.

Mai sus, pe colina, gardul era intrerupt de o arcada care stralucea in soare.

Ajunsera acolo si vazu ca era incrustata cu perle, iar aleea care ducea spre ea parea pavata cu aur. El si cainele sau se apropiara de poarta si atunci observa, intr-o parte, un om sezand la un birou. Il intreba:

– Scuzati-ma, unde ne aflam?

– Aici e raiul, raspunse acesta.

– Minunat, zise omul, pot sa va rog sa ne dati putina apa?

– Bine’nteles, intrati inauntru. Am sa trimit imediat vorba sa vi se aduca niste apa cu gheata. Facu un gest si poarta incepu sa se deschida.

– Prietenul meu, poate intra si el?, intreba calatorul aratand inspre caine.

– Imi pare rau, dar noi nu acceptam animale.

Omul se gandi o clipa, apoi se intoarse si isi continua calea pe care pornise, impreuna cu cainele sau.

Dupa inca o lunga plimbare, pe varful unei alte coline, pe un drum prapadit de tara, dadura de o ferma, a carei poarta parea ca nu avusese zavor niciodata. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie si vazu un barbat sezand rezemat de un copac si citind o carte.

– Scuzati-ma!, i se adresa el. Aveti cumva putina apa?

– Da, desigur… e o cismea ceva mai incolo.

– Si pentru prietenul meu?, zise, aratand catre caine.

– Trebuie sa fie si o strachina, chiar langa cismea.

Trecura de poarta si ajunsera la o cismea veche, cu pompa.

Omul si cainele baura pe saturate.

Dupa ce terminara, se inapoiara la omul de sub copac.

– Ce loc este acesta?, intreba calatorul.

– Acesta este raiul.

– Sunt total incurcat. Un cetatean, ceva mai jos, pe drumul asta, mi-a zis ca raiul este acolo unde era el.

– Te referi la locul acela cu alei de aur si zid de marmura? Acela e iadul.

– Si nu va deranjeaza ca ei folosesc acelasi nume ca si dumneavoastra?!

– Din contra, suntem fericiti ca ei ii triaza mai intai pe cei care sunt gata sa-si lase in urma prietenii cei mai buni.

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!


Publicitate


Alte Articole