Nu mi-am propus să scriu teorie aici, cu argumente științifice. Asta găsești din plin în cărți multe ce s-au scris și se scriu în continuare, în articole științifice, scrise de oameni cu care nu mi-aș permite să concurez. Aici vorbesc despre concluziile mele din teoria aplicată, adaptată, rumegată.
Ce cred eu acum că au nevoie copiii, argumentat prin prisma experienței noastre:
1. Libertate
Vrem să creștem un om liber. Și considerăm că nu poți să aștepți de la el, bietul, să se bazeze doar pe judecata ta și a adulților ‛cât e mic’, dar după ce crește, brusc și dintr-o dată să fie liber, să își ia singur deciziile, să fie responsabil. Așa că ne străduim să îi dăm cât mai mare libertate de decizie lui, cu responsabilizarea implicită.
Bineînțeles că suntem fermi când e vorba de lucruri periculoase sau excese. E un mers pe sârmă permanent, ca părinți ne propunem echilibrul dintre siguranță și educație pe de-o parte, libertate și responsabilizare pe de altă parte.
A ieșit sezonul nou de Game of Thrones, finally, și zice unul în primul episod, când tocmai decidea să se lase ars în loc să îngenuncheze în fața unui rege: ‘Tot ce mi-am dorit de la viață a fost să am libertatea de a-mi face propriile greșeli.’ …. și mi-am zis: da, măi, exact asta vreau să le ofer și eu copiilor mei!
2. Încredere
Și ce pot face eu ca să îi educ capacitatea de a face greșeli asumate? Îi dau încredere. Încrederea responsabilizează și aduce libertate. Am încredere în instinctul lui de autoconservare, am încredere în preferințele lui, am încredere în alegerile lui.
Îi prezint posibile consecințe și îl las să facă așa cum simte. Cât de mult e posibil, acuma să nu luați lucrurile absolut, că nu există nimic general valabil. Pornești cu un principiu, apoi treci la aplicarea lui în cât mai mare măsură, în funcție de situație și context. Dacă acum 3 ani eram tare zbuciumată în valori absolute, am învățat că eu în primul rând am nevoie să o las mai moale ca să pot supraviețui. Să învăț ehilibrul, mersul pe sârmă.
3. Concentrare
Capacitatea de concentrare mi se pare un instrument tare important pentru toata viața fiecăruia dintre noi. Iar ea se educă de la bun început, conștient și responsabil, de către adulții din jur. În funcție de cum reușim noi adulții să educăm asta în puiet, așa vor crește ei: de la atenția la ore, la focusul pe munca pe care o fac și implicit eficiența în orice activitate.
Dacă un copil și-a găsit ceva de meșterit, sau se joacă singur și absorbit, cel mai mare defavor pe care i-l poți face este să mergi să îl întrebi
– Ce faci acolo?
sau să îi spui
– Vreau și eu!
sau
– Hai cu mine să adunăm mure!
sau orice altceva care presupune întreruperea activității lui și momirea în altă direcție. Cel mai probabil se și enervează și devine greu de colaborat cu el. Păi ce, ție îți place să fii întrerupt când te concentrezi la ceva?
Poate copilul nu are răbdare de la început să se concentreze el pe un lucru, singur și de capul lui – de fapt e demonstrat științific că ei nu au capacitatea asta de la început, ci e ceva ce crește și se dezvoltă. Și atunci ce faci? Îl ghidezi blând către cât mai multă concentrare singur. Îl lași să se plictisească, pentru că din plictiseală îi vin cele mai creative idei, care ulterior îl captivează și se absoarbe în ele.
Suprastimularea zic eu că are mare mare legătură cu treaba asta cu concentrarea. Aici intră de la desene și alte cele, la activități structurate ce îi acoperă tot programul, sau persoană care îi stă la dispoziție oricând fără a exersa conștient și direcțiile ce le descriu aici.
4. Acceptare
Mie de multe ori mi-e jenă să îi spun lui Pupul copil. E un om, are personalitate, are preferințe și are caracter.
Eu nu numai că îl accept pe Pupul meu, îl admir de-a dreptul, pentru cine e el. Îmi propun să îl sprijin să rămână cât mai aproape de ce e deja, ghidându-l și în jungla asta cu gestionarea emoțiilor și manifestărilor.
5. Fermitate
Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta – zice un banc. Fermitatea, dragii mei, e o baghetă magică. E greu până te prinzi de reglaje, da odată ce i-ai prins șpilul, puf!!! MAGIE.
Regulile, limitele, au valoare doar dacă sunt aplicate cu fermitate. Ai ezitat, copilul te miroase și vai de capul tău ce se dezlănțuie, tare m-aș mira să mai scapi neîntors din decizie! Fermitatea presupune comunicarea clară, fără ezitare în voce. Fermitatea presupune păstrarea pe poziție la încercările (absolut naturale și sănătoase) ale copilului de a te îndupleca.
Fermitatea nu exclude (întotdeauna) negocierea. Uneori eu sunt fermă pe un lucru ceva mai mult decât ar fi nevoie, ca să am de unde lăsa și eu puțin de la mine. Pupul e apoi mulțumit că a primit și el ceva în plus, bine, fie, fac cum vrei tu. Alteori o țin neclintită la încercări de negociere. E umblatul pe sârmă permanent necesar în educație, după părerea mea. E un echilibru pe care trebuie să înveți tu să îi prinzi subtilitățile, nu prea te poate nimeni învăța pe sistemul alb negru.
6. Respect
Păi eu am un respect pentru copilul meu, de numa numa! Și nu îmi imaginez cum altfel aș putea pretinde respectul lui.
Îl respect ca om frumos ce e, îi respect preferințele, îi respect dorințele, uneori și mofturile dacă e cazul. V-am mai zis ce demn e Pupul meu? Respect la el faptul că nu îmi permite să mă port nedrept cu el, sau să nu mă țin de cuvânt.
Și eu și Gorobetele ne cerem scuze foarte des de la el. Pentru că suntem oameni și noi, mai uităm o promisiune, luăm decizii conflictuale, ridicăm tonul, răspundem mai dur, etc. E normal să greșești uneori. Important e cum te comporți în continuare, cum repari greșeala.
Noi îl învățăm ce înseamnă respectul prin practică. Și el ….. ne respectă pentru asta!
7. Limite
Pentru copil, la venirea pe lume, Universul e un balon care se umflă tot mai mare și mai mare. E cam bulversant, dar și fascinant, intrigant, palpitant. E o aventură de zile mari testarea limitelor: marginea patului la început, marginea scărilor apoi. Când ajunge la 2 ani, deja limitele testate devin mai complexe și palpitante: oare dacă plâng destul, primesc desenele / bomboanele / mofturile ce mi s-au refuzat? De aici devine ceva mai bulversant pentru părinți, dar mai ales pentru bunici. Părinții sunt mai conștienți că trebuie limite și nu se poate ceda la orice presiune a pruncului, dar bunicii bieții se perpelesc de dragul copilului și ar face orice să …… NU MAI PLÂNGĂ (vezi secțiunea despre Plâns). Doar că ei au nevoie de limite clare, care să îi învețe despre Univers. Limite largi, care să le dea suficient spațiu de explorare, dar clare ca să dea sens unei lumi haotice.
Dacă eu cred că pe la 2 ani copiii plâng mult cu scopul ăsta de a testa limitele, cred de asemenea în nevoia copilului de limite ca să descarce prin plâns și crize de furie supărări actuale sau nu, conștiente sau nu. Să se curețe, să se golească, să își dea refresh la sistemul emoțional.
8. Plâns
Ei da, plânsul. Aș fi vrut să citesc mai repede Lacrimi și crize de furie, dar noroc că am citit-o oricum. M-am înțeles mai bine pe mine citind-o, mi-am înțeles copilul și viața noastră s-a schimbat considerabil de atunci.
Plânsul este descărcare. Plânsul este vindecare. Plânsul este adaptarea omului ca specie la stresul psihologic apărut odată cu dezvoltarea cognitivă.
Ce nu este plânsul: rușinos, muieresc, semn de slăbiciune, ceva ce trebuie cu orice preț oprit. Studiile arată clar: când nu plângi, te încarci cu toxinele altfel elminate pin lacrimi. Când te încarci, te îmbolnăvești: barbații ‘puternici’ care consideră plânsul un muierism ieftin fac atac de cord la șaizeșceva de ani; femeile martire care tac și rabdă și nu se plâng și consideră că fac un lucru lăudabil prin asta, fac diverse forme de cancer.
Și ce le spunem noi, societatea, copiiilor? Viitorilor adulți?
– Plânsul nu ajută la nimic, nu mai plânge!
– Erai așa frumos, acuma uite cum te strâmbi!
– Ești băiat mare, ce-i cu plânsul ăsta de fetiță?
– Ești prea sensibilă, fetele mari nu plâng!
…și faimoasa distragere a atenției, rețeta ancestrală de evitat disconfortul pe care ți-l provoacă plânsul copilului ție, adultul (musai citește cartea asta dacă nu ai citit-o deja, o să te înțelegi și pe tine mai bine, și pe ceilalți din jurul tău care nu suportă ei înșiși să audă un copil plângând).
Când am învățat că plânsul Pupului e bun pentru el, că eu am o problemă pentru că nu îl știu accepta, auzi, sprijini …. mamă, mamă, ce schimbare! Pupul meu s-a putut goli liniștit de bagajul ce îl ducea cu el și care îl făcea mai … dificil … Și a înflorit ca un trandafir magic, radiind de liniște și seninătate. Da, se mai încarcă și descarcă periodic. Dar asta este viața, asta facem cu toții, important e să facem și descărcarea emoțiilor, să nu ne trăim viața acumulând stres și emoții neconsumate (vezi mai sus la ce duce asta).
Într-o zi a plâns, apoi s-a liniștit și mi-a zis ‘Plânsul nu ajută la nimic.’ Atunci am conștientizat mai tare că trebuie să mă asigur că îi verbalizez și lui ce știu eu ‘Ba da, Pupule, plânsul te ajută să te descarci și să te simți mai bine. E bine să plângi când simți nevoia.’
9. Sens
Copilul are nevoie de sens. De argumente valide pentru a face sau a nu face un lucru. De explicații logice și reale. Sau uneori fictive, dar construite cu scopul de a-i insufla sentimente pozitive, respect și admirație, nu pentru a-l expedia scurt. Ele îi dau siguranță, îl ajută să se ancoreze bine în marea asta tulbure, lumea nouă pe care el abia începe să o cunoască.
10. Plictiseală
DA, DA, și iar DA plictiselii. E o revelație majoră pentru mine, din teorie dar mai ales din ce am observat în practică: plictiseala e poarta magică către lumi uimitoare, către creativitate.
– Hai mami să ne jucăăăăm. (deja plictisit)
– Nu pot acum, vorbesc cu tati, te rog să te duci singur și vin mai târziu.
– Te roooooog.
De la un moment dat încep să se audă din camera cu jucării povești fantastice, dialoguri fabuloase, planuri fascinante. Iar după o perioada bună, o voce mândră, plină de viață și entuziasm:
– Mamiiiii, hai să vezi ce avion le-am făcut la animăluțe!
11. Timp și răbdare
Pentru conectare, pentru explicații, pentru citit cărți MULTE, pentru argumentat decizii, pentru descris consecințe, pentru răspuns la toate întrebările pline de savoare și curiozitate, pentru a se lămuri singur de unele lucruri, pentru a sta pur și simplu să te uiți la ei cum se joacă indiferent ce ai tu de lucru, pentru crizele de furie făcute te miri pe unde, pentru plânsul după care vine soarele, pentru curățat cioburile de pe jos când spală el vase, pentru șters apa din baie după ce s-a distrat teribil făcând scufundări în vană, pentru trăit împreună experiențe de toate felurile.
Pentru informat despre provocările momentului și căutat soluții de mai bine, potrivite familiei și contextului.
12. Cărți
De la început. Dintotdeauna. De toate felurile (ex. din Bulgaria i-am adus un album de Billa, am stat o noapte întreagă să lipesc abțibildurile în el, dar din care a învățat cum meditează Budha, ce sunt gemenii, cum arată o floare carnivoră, o rachetă, și cine mai știe câte – cred că foarte mult i-a îmbogățit vocabularul albumul Billa scris în alfabet chirilic, dar povestit de glasul mamei).
Iubește cărțile, ar sta ore-n șir să îi citesc, nu am eu timp și răbdare câtă sete are el. Și pentru asta sunt tare mândră și bucuroasă!
Cărticica Tati, te iubesc! a fost cel mai frumos cadou pe care li-l puteam face băieților mei, le-a adus o rutină de seară împreună și o intimitate superioară.
Cărticelele Usborn mi-au adus azi din partea lui replica ‘That’s not funny!’ când l-am rugat ceva ce nu i-a convenit.
Din cărticele micuțe de buzunar am aflat despre dinozauri, cum îi cheamă și cum au dispărut.
Din cărți de povești învățăm despre prietenie, despre animale, despre dragoni.
Cărțile sunt o binecuvântare pentru părinți, aș zice eu.
13. Contact fizic
De la alăptat la tehnica skin on skin (când copilul suferă jos textila urgent și lipeală piele pe piele – și acum după 3 ani jumătate vindec febră așa), la co-sleeping cu sau fără haine, dar în contact.
Îmbrățișări, pupături, ținut de mână, drăgălit de toate felurile, lupte corp la corp, Marea Ghidileală, Marea Mușcăceală. Folosit orice ocazie pentru o atingere în plus: când trece copilul pe lângă tine în drum spre o jucărie sau altceva, hop o pupătură pe creștet din mers, poate ai noroc și de o îmbrățișare.
Dar neforțat.
Pupul meu la început se enerva tare dacă îi invadai spațiul intim. Ce pupături, ce îmbrățișări, ce drăgăleli, dacă primeai o doză mică mică de tot erai deja fericit și recunoscător. Dacă se apropia un copil să îl îmbrățișeze, era bai mare, se frustra. Am învățat să îi respectăm și eu și tăticul spațiul intim. Îl întrebam dacă vrea și respectam dacă nu vroia. Respect e iar cuvântul cheie ….. RESPECT pentru ce simte, cum simte și ce vrea copilul. Fără impunerea propriei dorințe peste a lui.
Dar i-am arătat prin relația ce o avem eu cu Gorobetele ce înseamnă iubire, respect, tandrețe, căldură.
Și ce să vezi, a ajuns Pupul meu un pupăcios tandru și lipicios, care de dimineața de când ne trezim și până seara când ne punem în pat, ne mângâie, ne îmbrățișează și ne pupă spontan și cu de la el inițiativă.
14. EXEMPLU
Gorobetele exemplifică pictatul
Orice îi dorești copilului tău, asigură-te că îi exemplifici prin propriul mod de a-ți trăi viața.
De la început am vrut să fiu femeia, mama, soția care îi arată copilului ei o variantă de femeie, mamă, soție așa cum îi dorește și lui să aibă în viață. Am vrut să îl învăț despre femeie dându-i exemplu. De aceea mi-am urmat ambițiile chiar dacă aveam copil mic: am vrut să îi arăt că dacă femeia visează, femeia poate realiza chiar dacă e soție și mamă. Am învățat și eu despre mine cu ocazia asta, am învățat că pentru mine acum nu este nimic care să mă împlinească mai mult decât soțul și copiii.
Sunt mândră, bucuroasă, recunoscătoare pentru cum percepe el Familia, în urma la ce a văzut de când a venit în sânul ei. La început cu Gorobetele avea o relație mai rece, eu eram adorata absolută, de dorul căreia te prăpădești, iar el era rivalul pe care de multe ori îl îndepărta dureros. Am avut grijă să îi vorbim despre asta amândoi, să îi spun că Gorobetele e soțul meu și tatăl lui, că îl iubesc și eu vreau să fiu cu el. Să fiu atentă să nu îmi neglijez soțul, să îi arăt copilului că îl iubesc enorm, dar că trebuie să respecte și să accepte iubirea mea pentru tatăl lui. Că toți 3, împreună, suntem Familia. Și apoi mai cu intenție, mai de nevoie, m-am retras puțin, cât să își lege ei definitiv relația. Acum trăim patru pe-un nor de iubire, respect, tandrețe, complicitate, apartenență, deja o tratăm și pe Fundiță ca fiind parte din totul nostru.
În rest am mai învățat pe parcurs că nu ajunge să vreau să îmi cresc copilul fără dulciuri (sau cu limitarea la minimum, mai exact, nu prea mai am iluzia că în contextul meu chiar o să fie realizabil vreodată 0 absolut), trebuie să mă educ pe mine în primul rând legat de asta. Și multe altele. Acum mi se pare cea mai tare oportunitate de a-mi optimiza stilul de viață per total. O să vezi pe parcurs cât de în serios am luat-o, dacă stai pe-aproape. Dar am învățat în același timp și că eu sunt om, că nu sunt perfectă, nici nu vreau nici nu pot – vorba cântecului, și că așa cum sunt indulgentă cu mine, e corect să fiu și cu copilul.
15. Adevăr
Într-o conferință Waldorf a explicat un educator din Germania foarte foarte foarte frumos ceva ce m-a atins pentru că intuiam pe undeva că așa ar fi, dar nu știam eu verbaliza:
Zicea nenea ăsta că fiecare dintre noi are un Eu Real, un fel de entitate pre-existentă, care își alege părinții din care să se nască. Apoi vine, și societatea, normele, experiențele trăite, îi formează peste Eul Real un fel de carapace, Eul Aparent să-i zicem. Când se întâlnesc doi oameni, Eurile Reale se caută între ele, tânjesc după Real. Și cu cât e mai groasă carapacea, cu atât e mai trist celălalt Eu, care nu mai reușește să vadă Adevăr, doar aparență.
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
