Invata sa-ti tii pentru tine problemele si supararile pentru ca dusmanii te vor ataca unde te doare mai tare…

Publicitate

“Viața nu este ce ai trăit, ci ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești pentru a o povesti.”– Gabriel Jose Garcia Marquez

Fiecare om are un punct vulnerabil, un fel de calcai al lui Ahile personal.  Nu suntem perfecti, nu avem cum sa fim intr-o lume in care venim cu un cadou, liberul arbitru, si un set de limite pe care vrem sau nu trebuie sa le acceptam.

Nu avem cum sa nu fim vulnerabili, nu avem cum sa ne adaptam la tot ceea ce traim cu voie sau conjunctural. Uneori ne folosim vulnerabilitatea in scopul creatiei, pictam, scriem, compunem muzica o folosim ca pe un atú. Alteori aceasta este atat de coplesitoare incat ne poate ingenunchia si vom avea nevoie de ceva vreme pentru a realiza ce ni se intampla.

Putem fi raniti prin cuvinte, fara ca cei care ne ranesc sa cunoasca impactul pe care l-au avut cuvintele lor asupra noastra; ne putem simti la fel cand un strain sau un prieten pe care l-am creditat cu increderea noastra sau am investit sentimente in relatia cu el nu raspunde cum ne-am astepta; putem fi raniti de gesturile pe care le fac, cand ne asteptam mai putin, unele persoane sau poate ca nu le fac, cand ni s-ar parea ca acestea ar fi urmarea fireasca a ceea ce tocmai am impartasit; putem fi coplesiti de vulnerabilitate atunci cand ne-am deschis fereastra interioara catre un om pe care l-am considerat a fi parte din noi si acesta stiind exact ce ne-ar provoca suferinta nu ezita in a-si duce actul dezonorant pana la capat.

Aceasta suferinta este printre cele mai atroce pentru ca ea nu vine din partea unui strain, ci din partea persoanei pe care am perceput-o ca parte a noastra. Si atunci, cum sa nu suferi, sa nu te simti coplesit, sa nu ingenunchiezi plin de remuscari cand vezi ca o parte din tine se transforma in element de tortura psihica si uneori chiar fizica?

Publicitate

Ce este de facut in astfel de situatii care au darul de a ne face sa ne pierdem increderea in oameni, sa ne pierdem stima de sine, sa ne dorim sa nu mai existam in unele situatii?

Pe cat de complicat pare pe atat de simplu poate fi. Trebuie sa ne reintoarcem catre noi, sa acceptam ca suntem oameni care pot fi raniti, sa incercam, chiar si atunci cand consideram ca cineva ne poate intelege pe deplin si accepta asa cum suntem, sa nu ne lasam la vedere “calcaiul lui Ahile”, pentru ca nu stim cand registrul relatiei poate fi schimbat.

Sa nu uitam ca doua jumatati se intrepatrund pentru a putea crea un intreg, dar mereu va exista un semn care sa aminteasca de acea uniune.

Niciodata doua jumatati nu vor putea crea un intreg desavarsit.

Sa intelegem ca nimeni nu ne poate accepta mai mult decat noi insine, nimeni nu ne poate aprecia mai bine calitatile decat noi, nimeni nu ne poate corija defectele in afara de noi.

Sa nu ne consideram vinovati pentru ca dorim ca o parte din noi sa ne apartina pe deplin.

Pana la urma, daca ne gandim o clipa, realizam ca mare parte din viata omul si-o petrece in compania sa, asa ca el este cel mai indreptatit sa se evaluze si sa intervina acolo unde este cazul.

Nu este gresit sa-si pastreze pentru sine anumite parti care ulterior s-ar putea transforma in veritabile puncte nevralgice.

Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare articole de la noi, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!

Publicitate
Alte Articole
Dezvoltare Personala