Vă spuneam la un moment dat că mă frământă această problemă. Tot dau peste ea şi nu găsesc o teorie clar explicată care să mă lămurească şi pe mine. Adică, de ce aud tot mai des că nu ura s-ar opune iubirii, ci indiferenţa? Şi, mai ales, de ce pe oricine întreb sare cu ura la fileu? Aşa că m-am apucat să-mi fac propria investigaţie. Să vă povestesc…
M-am gândit aşa: corelativele se definesc unul prin altul. Binele este absenţa răului. Întunericul, absenţa luminii, frigul, absenţa căldurii – aţi prins ideea. Putem să spunem că iubirea este absenţa urii? Sau invers, că ura este absenţa iubirii? Hai să vedem: ce simţim când încetăm să mai iubim pe cineva? Dorim neapărat să-i luăm gâtul şi să se zvârcolească-n chinuri? Poate, dacă ne-a făcut ceva rău şi vrem să ne răzbunăm. Suntem furioşi că ne-a fost trădată iubirea. Răzbunarea, în acest caz, nu face decât să fie dovada vie că iubirea n-a murit de moarte bună, ci a fost stivită fără milă.
Aş zice că mai degrabă, atunci când nu mai iubim pe cineva, ne devine indiferent. „Nu mai simt” – îl auzi / o auzi spunând. „De ce nu mă suni?!” – întreabă o inima rănită. „Nu-mi vine…” – răspunde indiferentul din care iubirea a pierit.
Găsim pasiune şi în dragoste, şi în ură
Dacă am încerca să definim iubirea – în afară de faptul că ne-am prinde urechile – am găsi acolo şi tandreţe, şi prietenie, şi admiraţie, şi afecţiune, şi stimă şi un fel de ataşament, iertare, toleranţă, înţelegere, acceptare, unitate, devotament, pasiune, compasiune, atracţie… o întreagă panoplie de emoţii fără de care nu putem concepe acest sentiment atât de profund şi de complex. Am tot încercat să le spun pe toate acestea într-o singură vorbă – în afară de iubire – şi singura concluzie satisfăcătoare la care am ajuns este că iubirea înseamnă să-ţi pese foarte mult de cineva. Sub nenumărate aspecte, toate pozitive şi protectoare. Grija. Păsarea.
Aşa că a început să mi se pară din ce în ce mai potrivit să cred că opusul iubirii este indiferenţa – nepăsarea – şi nu ura. Să urăşti pe cineva implică pasiune. Să te gândeşti zi şi noapte la persoana vizată, să cauţi metode şi mijloace de a-i face rău. Da, pasiunea se regăseşte pe lista de emoţii conţinute de ambele sentimente – iubirea şi ura. Iubirea şi ura se intersectează uneori, de-aia nu par să-mi ofere o opoziţie convingătoare.
Totuşi, am putea să ne întrebăm: de ce efortul de a-i face bine unei fiinţe (prin iubire) nu este opus cu efortul de a-i face rău (că asta ar însemna să o urăşti)? Nu s-ar suprapune cu opoziţia dintre bine şi rău? Am putea face o listă de însuşiri care descriu ura, ca opusele celor de mai sus, conţinute în iubire? Aproape că da.
Atunci, să ne gândim la consecinţe. Ce este mai rău: să răneşti pe cineva intenţionat sau să ştii că are nevoie de ceva, tu să ai şi să nu-i dai şi lui? Că până la urmă la asta se reduce problema indiferenţei. Găsesc ambele variante la fel de rele.
Iubirea care ne uneşte cu Sursa vieţii
Cred că cine a pus problema în felul acesta – că opusul iubirii este indiferenţa, şi nu ura – se referea la o altfel de iubire. O iubire profundă, cuprinzătoare, nepersonală. Cum e iubirea lui Christos. El nu iubea oamenii ca un om, îi vedea dintr-o perspectivă în care nici nu se pune problema urii. Iubirea christică mi se pare mai presus de toate acele caracteristici enumerate mai sus, deoarece vede fiinţa umană prin prisma scopului ei suprem, acela de a fi unită cu Dumnezeu.
Din acest punct de vedere de-abia, indiferenţa devine fatală. Indiferenţa aceea care ne face să nu ne intereseze cine suntem, de unde venim şi unde avem a ne duce. Aceea care ne transformă în nişte orbi placizi alergând zi şi noapte după miliarde de lucruri inutile, efemere. Indiferenţa care ne face să murim ratându-ne scopul existenţei, mai rea decât moartea însăşi.
Indiferenţa este cea care paralizează Iubirea cea mai presus de dragoste şi ură, Iubirea care ne-ar uni cu Sursa vieţii, dacă am lăsa-o să-şi facă treaba prin noi. Indiferenţa născută din ignoranţa de a nu şti că fiecare alegere pe care o facem contează.
Înţelepţii spun că dacă vrem cu adevărat să schimbăm în bine lumea, trebuie să începem prin a fi noi înşine cât mai buni. Atunci abia ar începe să conteze eforturile noastre faţă de imensa suferinţă în care se zbat milioane de oameni. Şi abia atunci ne-am trezi din somnul indiferenţei care ne anihilează iubirea faţă de aproapele care este totuna cu noi.
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
