Image

Generatia celor peste 35 de ani… “Mai batrani si mai epuizati fizic si psihic decat parintii si bunicii nostri”

„Fiecare are in mainile sale propria fericire, precum artistul are materia bruta, careia vrea sa-i dea o forma.” – Goethe

Niste cochilii goale. Asta suntem. Asta am ajuns, noi, astia tinerii de 35 si ceva de ani. Mai batrani si mai epuizati fizic si psihic decat parintii si bunicii nostri. Disperati si plini de frici, de indoieli, dar goi de sperante si de sentimente. Plecam, rand pe rand, din orasele in care ne-am nascut, din tara in care am crescut si pe care, in definitiv, o iubim cu totii asa cum este.

Incercam sa ne rupem de realitatea de aici in orice mod cu putinta, evitam responsabilitatea si implicarea emotionala de orice fel, nu mai daruim, nu mai respectam, nu mai suntem capabili sa recunoastem adevaratele valori ale vietii, nu mai avem rabdare sa ii descoperim cu adevarat pe oamenii de langa noi. Credem ca stim destul unii despre altii doar analizandu-ne profilele de Facebook, aceasta realitate complet distorsionata, acest instrument perfect de manipulare. Cadem atat de usor in propria capcana, in asa zisa realitate pe care o construim pe nisipurile miscatoare ale internetului…

Dramele personale ale tinerilor de 35 si ceva de ani din Romania reprezinta un subiect mult discutat, chiar daca putini vor recunoaste ca exista. Sunt convinsa ca nu exagerez cu absolut nimic. Si nu, nu o spun ca sa ma plang, ci e o constatare amara a ceea ce traiesc atat eu, cat si mult prea multi tineri de varsta mea. Stiu, nu m-au desemnat ei sa vorbesc in numele lor, dar foarte multi o gandim si am observat ce se intampla. In afara de faptul ca o traiesc pe pielea mea, aud tot mai des povesti care ma lasa muta de uimire.

Tot mai multi tineri de varsta mea aleg sa plece, sa lase in urma familii la inceput de drum, oamenii iubiti, casa parinteasca, pentru a incerca sa „isi refaca viata”, pana nu e prea tarziu. Si aici ma refer la tinerii din familii normale, nu la cei de bani gata, care au de unde sa primeasca sprijin.

Parintii nostri, cei mai multi dintre ei, asista indurerati si neputinciosi la ce se petrece cu noi. E groaznic sa nu poti avea posibilitatea, la 35 si ceva de ani, sa te intretii singur. Sa locuiesti in aceeasi casa cu parintii, sa nu ai intimitate, sa nu ai un cuvant de spus in anumite situatii pentru ca, efectiv, nu ai unde sa te duci. E groaznic sa ajungi sa suferi de oboseala cronica, fiind sclavul unei corporatii sau institutii care te plateste mult sub valoarea reala a muncii pe care o depui, sa fii un soi de robot in carne si oase, programat pe ore, lipsit de initiativa, de curaj, de judecata proprie.

Sa nu cumva sa iesi din multime. Sa nu cumva sa te exprimi, sa arati ca ai vulnerabilitati sau sentimente. Ah, sa nu uit: daca pleci, sa nu cumva sa ai curajul de a propune cuiva sa vina cu tine. Bataliile trebuie sa ni le ducem singuri, impotriva tuturor, nu-i asa?

Generatia noastra este o generatie tinuta la respect in mod intentionat, prin infometare, si la propriu si la figurat. Ne infometam trupurile si sufletele deopotriva, cu o resemnare greu de inteles pentru tineretea din noi. Oare chiar nu mai avem resurse? Suntem atat de infranti de sistem? Cine are dreptul sa ne impuna cum sa ne traim vietile?

de Ruxandra Georgescu

Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Facebook Distribuie pe Telefon