Image

Dupa o ranire in dragoste apare frica de a mai iubi… ce facem atunci?

Publicat de Patricia Esca pe 24 February 2019 in Dezvoltare Personala

Atunci cand te-ai spart in cioburi nu ai inteles ca de acum, recladit din cioburi, lumina ta se vede si mai puternica din interior. Esti un lut caruia nu i-a fost frica sa se fisureze pentru a-si arata lumina. Intelegi asta? Intelegi de ce ai fost capabil?

Azi nu e despre mine. E despre noi, fiecare in parte, noi: tu si eu, eu si el, el si ea… si frica noastra de a iubi, a tuturora. Si de unde aceasta frica?

Fiindca am dat totul la un moment dat si nu a mai ramas nimic. Ne-am golit prea mult atunci, am sperat prea mult atunci, am visat prea colorat si stralucitor si am devenit atat de usori ca un vas de portelan. Si ne-am spart in mii de cioburi cand nu ne asteptam decat a zbura si in loc, am fost azvarliti.

Poc! Crac- a facut la unii. AM ramas fara aer.

Frica noastra ancestrala de a muri. Si atunci, cand nu am fost iubiti cum am iubit, pe buna dreptate ca am simtim cum ne dezintegram. Tu cum te-am simtit? Era momentul cand se destrama o lume. Lumea ta. Cea creata de tine, sperantele tale, visurile tale, asteptarile tale, felul tau de a percepe.

Acum cine mai stie sa lipeasca la loc toate acele bucatele? De atatea forme si marimi… Ne-a durut. Ne-am simtit tradati, manipulati, luati de fraieri, pangariti cu voia noastra, prostiti doar ca urmare a faptului ca am simtit un pic mai mult, un pic mai adanc, un pic mai curat si am aratat asta lumii, lui, ei, celuilalt. Si am invatat de atunci ca nu e bine. Suntem raniti. Doare.

Am vrut sa dam totul pentru a crea totul si am creat in schimb… nimic. Ne-am transformat in nimic. Si ne-am promis sa nu mai simtim, fiindca iubirea doare, te despoaie, te face mic fiindca tu l-ai lasat pe un celalalt sa devina mare, proiectand asupra sa ceea ce ai fi vrut, nu ceea ce putea sa iti daruiasca- asa din putinul pe care il avea.

L-ai lasat pe celalalt sa devina mare, Mare asa cum numai sufletul tau stie sa fie, el cu fulgerarile lui- emotiile ce te poarta atat de departe si atata de adanc.

Doar ca atunci cand te-ai spart in cioburi nu ai inteles ca de acum, recladit din cioburi, lumina ta se vede si mai puternica din interior. Esti un lut caruia nu i-a fost frica sa se fisureze pentru a-si arata lumina. Intelegi asta? Intelegi de ce ai fost capabil? Daca nu ai stiut atunci poate ca e timpul sa afli acum.

… inca nu stii?!.. De aceea azi te temi, ti-e frica si groaza ca s-ar putea repeta. Si nu mai vrei. Nu mai vrei sa dai sanse. Nu mai vrei emotii. Risc? Acum? iarasi? pentru cine? Doar tu stii ce ai trait, nu are cum sa fie altfel acum, daca cumva conjunctura e aceeasi, dar persoana e altcineva… nu mai conteaza– pentru tine e acelasi pattern. Nu mai vrei, ca stii, Experienta ta din trecut iti spune: AI GRIJA! E PERICOL
Pericol de a te juli. Dar tu nu ai cum sa mai fii julit. Ai fost ranit, iar acum e altceva.

Poate doar de data asta sa stralucesti si mai frumos si lumina ta sa ajunga fix acolo la cineva care are nevoie de ea, insa pentru asta e nevoie sa renunti la demonii ce iti produc frica. Si totusi de ce ti-e frica? De fapt nu, intrebarea este alta: De ce iti faci griji?

Eu nu mai risc iubind fiindca nu mai vreau sa fiu ranita- mi se spune.

Tu nu mai risti fiindca stii ca ai mai iubit asa odata, demult… si nu a dus la nimic – recunosti. Si atunci… ce facem – ramanem fiecare pe malul nostru fiindca ne e frica? Ne cautam o viata desi ne privim in ochi, acum aici, insa fiind cu frana de mana trasa- nu mai inaintam nicaieri. E UN ORDIN. Sa ramanem pe loc!? Un ordin al cui? Logic e ilogic, emotional… nici nu ai stii pe unde sa o apuci.

Si ce daca ne julim din nou!? Eu cred ca merita. Oricum, acum, aici, e altceva. Si e nou. E NOU!

Iubirii nu-i e frica, doar copilului din noi, odata abandonat. De cine? Nu stiu, dar poate asta e sansa sa ti-l aduci inapoi, sa ii oferi cadrul unei alte povesti sau niciun cadru- doar ceva NOU.

M-am trezit intr-o dimineata ca inima imi batea repede si ma simteam panicata. Urma sa te intalnesc. De cateva zile nu faceam decat sa ma retrag si sa ma ascund cand te zaream. Habar nu mai aveam ce e cu atitudinile astea, nici ce cuvinte sa iti mai spun nu imi gaseam. Stiam doar ca radeam atat de bine cu tine… insa ma gandeam: “Si daca se termina asta? Ce va fi dincolo, dupa?”

Nu poti afla decat dandu-ti voie sa traiesti ceea ce simti si ai acum.

Un articol de Alexandra Serban

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Facebook Distribuie pe Telefon

Despre Patricia Esca

Ne bucuram sa o avem in echipa noastra pe Patricia, o profesionista desavarsita care a adus siteului revistasufletului.net un plus de valoare. Se ocupa de editat si publicat articole inca din 2010, in tot acest timp acumuland experienta pe care astazi o imparte cu noi toti!