Despartirea, oricare ar fi ea, este cea mai dureroasa! Simti aceasta ruptura de la exterior pana la interior, in suflet!

De cele mai multe ori ne subestimam. Am observat-o la mine. La cei din jurul meu. La majoritatea dintre cei cu care imi intersectez intamplator pasii. Nu am inteles niciodata de unde provine aceasta teama absurda care ne inunda cele mai intime ganduri si ne amorteste simturile. Nu am inteles de unde ni se trage aceasta neincredere pe care o simtim in cele mai importante momente, in clipele in care trebuie sa iei cele mai dificile decizii. Nu am inteles de ce inima este atat de nelinistita in preajma alegerilor, de ce sufletul este atat de tulbure in preajma momentelor cheie din vietile noastre. Parca, cu cat ajungem mai aproape de ceea ce ne-am dorit, cu atat mai mult ne simtim mai departe de atingerea obiectivului personal. Ne lipseste increderea individului care are succesul de partea lui. Ne lipseste pasiunea si determinarea individului care stie ca va reusi. Ne lipseste motivarea omului care este una cu visul sau. M-am intrebat de ce fac asta. De ce ma subestimez. De ce nu am suficienta incredere in mine. De ce nu risc niciodata. De ce nu sunt spontana. Si nu am ajuns la vreo concluzie. Pur si simplu nu sunt asa. Sunt un altfel de om. Ceva mai prudent decat sunt altii. Ceva mai cuminte, mai analitic, mai lent. Imi place sa observ lucrurile si sa le disec. Si cand dau peste ceva care ma depaseste, pur si simplu ma dau deoparte. Fara sa incerc, fara sa ma stradui, fara sa-mi impun sa reusesc. De ce fac asta? Nu stiu. Raspunsurile intarzie sa apara. Stiu doar ca in sinea mea ravnesc la ziua in care o sa incetez sa ma subestimez, la ziua in care o sa incetez sa ma descurajez, la ziua in care nu o sa ma mai tem de consecinte. Ravnesc la ziua in care o sa-mi traiesc viata, pentru ca acum nu o fac decat pe jumatate. Stiu asta in sinea mea. Si devine mai greu cand o recunosc si o spun cu voce tare. Nu am suficienta vointa pentru a lasa in urma toate aceste retineri, dar acest lucru nu ma impiedica sa lucrez constant la mine insami. Si poate ca traiesc cu jumatati de masura, si poate ca ma subestimez din cand in cand, si poate ca port in suflet indoieli si regrete, insa sper ca toate acestea sa ma duca in punctul in care imi iau inima in dinti si incetez sa ma lamentez pentru fiecare esec din viata mea. Poate …am aceasta speranta pentru mine. Si pentru toti cei care ne subestimam si traim in culori de gri. Lumea pentru noi nu e deosebita, nu e minunata, nu e extraordinara. Noi vedem lumea asa cum este ea, desi poate ne dorim sa o vedem asa cum o vad ceilalti. Miraculoasa. Frumoasa. Plina de provocari si necunoscute. E dificil sa te schimbi. Nu imposibil, insa! Stiu asta, mai trebuie sa lucrez in aceasta directie. „Cautam mereu putere si incredere in afara mea, dar acestea vin dinauntru. Erau acolo dintotdeauna” ~ Anna Freud

“Niciodata sa nu regreti nimic. Daca ceea ce ti s-a intamplat a fost frumos, atunci ai avut ceva minunat. Daca ceea ce ti s-a intamplat a fost rau, atunci a fost experienta.” – Victoria Holt

Nu a descoperit nimeni metoda de a te desparti cu zambetul pe buze. Pe scurt, cand te desparti este ca si cum ai fi supus unei operatii de inima, numai ca anestezistul e in concediu, iar tu simti fiecare taietura a bisturiului, pe viu.

Inceputul este epic, fluturasi in stomac, priviri profunde, atingeri de mana tremurande. Vrei sa stii totul despre el, vrei sa ii indeplinesti orice dorinta, iar fericirea lui pentru tine devine o prioritate.
Sfarsitul, insa, este ca o sceneta din Hamlet. Fie ca este vorba de o pauza, o despartire, un divort, o separare temporara, totul duce spre acel sfarsit, care te face sa te simti ca o furnica in mijlocul unui desert incins.

Nu iti prelungi singura chinul

Oricat am incerca noi sa mascam o despartire, fie ca se termina cu tunete si fulgere, fie cu o tacere chinuitoare, durerea este la fel de mare. Cand te desparti, mai ales in cazul in care ai iubit foarte mult, o parte din sufletul tau este smulsa si pleaca odata cu el.

Nu poti face nimic care sa schimbe ceva. Poti tipa, poti plange zile intregi, poti sa incerci tot felul de trucuri sa il aduci inapoi, dar uneori aceste situatii nu fac decat sa te arunce intr-un ocean de suspine, in care te ineci in fiecare zi cate un pic. Sa prelungesti singura tortura nu poate aduce nimic bun.

Cel mai greu la o despartire nu sunt lucrurile de mai sus, ci a doua zi. A doua zi cand realizezi ca nu mai este nimic, iar tu continui sa mergi prin viata pentru ca nu exista alta solutie. Te trezesti, te speli pe dinti, verifici daca ai cheile si telefonul cu tine, te duci la serviciu, incerci sa iti indeplinesti sarcinile, sa zambesti la gluma banala spusa de colegul tau, te opresti sa servesti masa, chiar daca nu iti este foame etc. Faci aceleasi lucruri din fiecare zi, sperand ca poate asa vei reusi sa inveti sa respiri iar.

Despartirea, o cafea amara

Despartirea e ca o cafea atat de amara, incat te trezeste la o cruda realitate de care nu vrei sa te izbesti, dar fata de care nu ai cum sa ripostezi. Tot ce poti face in fiecare zi este sa respiri. Sa speri ca maine, poate, inima ta va fi un pic mai bine sau macar sa ajungi intr-un moment in care este atat de amortita, incat nu mai simti nimic.

Nu are rost sa te mint sa iti spun ca o sa fii bine. Nu, acum nu vei fi bine, o sa suferi atat de tare, incat daca cineva ti-ar smulge unghiile, te-ar durea mai putin. Dar macar asa ai sti ca suferinta dispare in cateva ore. Durerea din inima, insa, te tine zile intregi, ce par interminabile.

Iti pot spune, in schimb, ca va veni o zi in care vei zambi si in care nu te vei mai gandi nici macar o clipa la el. Stiu… acum pare imposibil, dar inima ta va iubi iar si se va vindeca. Dureaza, insa timpul va lucra in favoarea ta. Trebuie sa ai incredere in tine, sa privesti viata intr-un mod optimist, indiferent de obstacole, si sa nu uiti niciodata ca esti unica.