Ți s-a întâmplat vreodată ca: în timp ce totul merge bine în viața ta și te simți plin de energie, rudele, prietenii și cunoștințele se apropie tot mai mult de tine. Aceștia îți scriu, te sună și vin la tine, iar tu îi ajuți și îi susții. Până la urmă, te simți epuizat!
Însă, atunci când nu mai ai nimic, când ești slăbit sau bolnav, când nu ai nimic de oferit celorlalți, rudele, prietenii și cunoștințele se retrag. Nu mai e nimeni alături de tine. Nimeni nu-ți mai scrie sau sună…
Filosoful Abul Faraj al-Isfahani din secolul al XIII-lea ne-a oferit o pildă din care avem multe de învățat.
Un om avea mulți frați. Când totul era bine, acei frați nu părăseau casa omului de succes. Dar când lucrurile se înrăutățeau, când omul se îmbolnăvea, nu mai avea bani, mâncare din belșug ori era persecutat, frații dispăreau.
În cele din urmă, soția acestuia s-a supărat și i-a spus: “Nu vezi cum se comportă rudele tale față de tine? Nu observi că în perioadele de prosperitate nu se despart de noi, mănâncă și beau din belșug, îți iau banii și hainele, și cer servicii? Dar când treci prin sărăcie și boală, aceștia pleacă ca vântul?”
Deschide-ți ochii și privește calitățile acestor oameni!
Soțul era foarte bun. Însă și foarte naiv. El i-a explicat soției că frații lui erau oameni sensibili. Calitatea lor principală de la o vârstă fragedă era delicatețea.
Ei nu voiau să creeze probleme sau să ceară ceva atunci când nu fratele avea. Nu voiau să jeneze un om care oricum suferea, privindu-l în suferința sa. De aceea aceștia părăseau casa lui cu delicatețe în timpurile mai rele.
Nu îi permitea soției să spună lucruri rele despre rudele sale sensibile. „Cu siguranță vor reveni atunci când vom avea din nou bani! Asta fac mereu!”
Ar trebui să te ții departe de astfel de oameni sensibili. Și să îi rogi cu delicatețe să nu mai vină la tine, să nu te mai sune, să nu îți mai scrie și să nu își mai amintească de tine atunci când îți e bine.
Dacă aveți astfel de rude sensibile și prieteni în cercul vostru, să vă despărțiți cu delicatețe de ei până când vremurile vor fi mai bune, când veți putea să îi ajutați din nou și să îi hrăniți așa cum merită.
Până atunci, posibilitățile tale sunt prea modeste. Și casa ta este prea mică. Să lăsăm oamenii delicati să își trăiască viața cu delicatețe și să aștepte cu delicatețe să îi chemăm.
Iar asta nu se va întâmpla niciodată. Așa cred eu. Ca să nu rănim fără voie sentimentele lor delicate…
