„Nu judecați ca să nu fiți judecați…”. Toată lumea își amintește de această lege spirituală. Dar deseori uită sau nu țin cont de ea. Adevărul este că poți judeca o persoană și în gândurile tale, nu doar atunci când porți o discuție.
Iar dacă încercăm în mod conștient să nu permitem discuțiile (= judecățile) celorlalți, fără a intra în aceste conversații, atunci, rămânând singur cu noi înșine, ne orientăm adesea asupra judecătorului nostru interior.
Cred că nevoia de a judeca într-o persoană vine și din separare. Această nevoie se întărește și crește atunci când o persoană se îndepărtează de Dumnezeu și de oameni, considerându-se specială.
Da, fiecare are propria sa imagine despre lume, valori și principii, idei despre ce este permis și ce nu. La urma urmei, fiecare om trăiește în condiții diferite. Au crescut în familii diferite, au crescut diferit. Și de asta fiecare persoană este unică.
Dar, în același timp, face parte din întreaga societate, parte din lume. Și toți oamenii sunt legați prin fire de energie invizibile, care, împletite, creează un câmp colectiv. Prin urmare, nimeni nu este singur. Unic, dar în același timp conectat cu ceilalți, la fel de unici.
Iar în această diversitate se află frumusețea lumii, Creația. Este ca un covor de flori, în care se amestecă multe culori.
Și dacă toată lumea este unică, atunci toată lumea este importantă. Cu ideile, alegerile și deciziile lor, care decurg din experiența acumulată. Și trebuie respectate. Lasă-i să nu fie de acord cu tine, sau să te contrazică, fiecare om are dreptul de a face propria alegere. Respectând alegerea celuilalt, fără a judeca, îl acceptăm în unicitatea lui.
Chiar și Dumnezeu respectă alegerea omului. Atunci cu siguranță nu avem dreptul să atârnăm etichete pe alții și să le stabilim soarta chiar dacă o facem în mintea noastră.
A da fiecăruia dreptul de a fi ei înșiși fără nicio condamnare sau judecare, sau dorința de a schimba, de a direcționa, este o muncă uriașă pentru sine. Cu toate acestea, acesta este singurul mod în care putem arăta o adevărată acceptare. Și nu aluneca spre judecare nici măcar în gânduri.
Mulți au o idee fixă despre Dumnezeu ca un judecător strict care pedepsește aspru orice greșeală. Iar pedeapsa Lui este pe măsura faptei. Așa credeam și eu până de curând.
Imaginează-ți că ai dreptul să-ți judeci proprii copii. Pe care l-ai trimite în iad și pe care în rai? Când te confrunți cu o astfel de alegere, îți este ușor să judeci? Este ușor când nu este vorba despre cei dragi. Dar atunci când este vorba despre rude? Cine își condamnă de bunăvoie copilul la chinuri, chiar dacă a păcătuit?
Într-adevăr, puțini sau deloc. Numai El are un asemenea drept. Și îi este greu, ca Părinte, să-și judece copiii. Dumnezeu nu este un călău care pedepsește. El ne iubește la nesfârșit. Și vrea să salveze Sufletul tuturor, să îl ducă la pocăință, oricât de adânc stă o persoană în întuneric.
Niciodată nu este prea târziu să faci alegerea de a merge spre Lumină. Iar aceasta este cea mai mare formă de iubire a Creatorului, care s-a împăcat cu noi prin Isus.
Isus ne-a lăsat această învățătură:
Niciodată nu este prea târziu să faci alegerea de a merge spre Lumină. Și aceasta este cea mai mare formă de iubire a Creatorului, care s-a împăcat cu noi prin Isus. Și Isus ne-a lăsat această învățătură:
Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.
Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.
– Matei, 7:1,2
