La un psiholog a venit o femeie și i-a povestit: soțul și-a schimbat locul de muncă cu unul mai bine plătit, dar a început să vină acasă iritat și mânios. Ea îl întâmpina seara cu cina pe masă, cu zâmbetul pe buze și îi făcea masaje relaxante.
O parte din rutina serii pe care nu o uita niciodată era să se așeze în fața soțului și să-l asculte. Se spune că asta ajută la reducerea stresului.
Nu, nu este o gospodină, are și ea un loc de muncă, dar veniturile ei sunt de 5 ori mai mici. Femeia a observat ceva:
„De când soțul meu a început să meargă la noul loc de muncă, încep să mă îmbolnăvesc în mod constant. Dacă nu sunt bolnavă, atunci simt slăbiciune și somnolență. Am fost la medici, dar toți ridică din umeri. Ei spun doar să duc un stil de viață sănătos, pentru că analizele nu arată niciun fel de problemă specială.
Simt că sunt îmbibată de negativitate. Toate bolile vin de la el. Soțul meu parcă le toarnă peste mine, iar eu absorb această negativitate și o port în mine.”
Femeia a mers la sesiuni de terapie, dar nimic nu s-a schimbat. A încercat să vorbească cu soțul ei, dar el a avut din nou probleme la serviciu și nu avea timp pentru stările emoționale ale soției lui.
Venea acasă mohorât, supărat, vorbea urât la telefon. Ea s-a despărțit de el, iar treptat a devenit din nou o femeie sănătoasă, nu mai avea nicio boală. Concluzia este că femeia se îmbolnăvea de la toată negativitatea pe care soțul ei i-o transmitea prin plângerile constante și atitudinea sa.
Cândva, în tren, i-a povestit viața sa unei călătoare în vârstă și aceasta i-a spus un adevăr atât de simplu, încât și ea ar fi putut bănui. În principiu, a făcut totul corect, dar alta este esența:
Am învățat bine un lucru: “Niciodată să nu spui unui prieten ceea ce nu ai spune unui dușman”. Putem spune totul rudelor apropiate, putem plânge pe umărul lor. Putem avea încredere în ei. Dar asta nu înseamnă că trebuie să le spunem totul.
O persoană nu ar trebui niciodată să se plângă în prezența celor mai slabi decât el. Bărbatul – femeii, adultul – bătrânului, mama – copilului sau în prezența copilului. Plângerile ar trebui să urmeze o cale ascendentă, de la slab la puternic.
Fiul se plânge mamei, soția – soțului, soțul – șefului său, elevul – profesorului, mentorul – lui Dumnezeu. Dar și mai bine este să spunem ceea ce ne doare străinilor.
O persoană apropiată nu este neapărat legată de sânge și inimă. Foarte des, tocmai oamenii apropiați pot profita de vulnerabilitatea emoțională și pot apăsa pe punctele sensibile.
Dacă te plângi celor apropiați, mai tineri și celor care depind de tine, le iei încrederea în bine, le iei speranța că ziua de mâine va fi bună.
Îi înfășori într-o permanentă anxietate cu stresul și privirea ta sumbră. Dacă te iubesc, vor suferi și mai mult și mai profund decât tine. Dacă nu te iubesc, vor profita de vulnerabilitatea ta pentru propriul lor beneficiu.
Copiii care își văd părinții slabi și neputincioși încetează să-i respecte și pierd sentimentul de siguranță. La fel și mamele, soțiile, bunicii. Sunt gata să lupte toată viața, doar ca să vadă că persoana dragă este fericită și sănătoasă.
Nu ar trebui să răspândim negativitatea în direcția lor. Protejați-i liniștea și somnul. Cu atât mai mult, că 99% dintre probleme sunt rezolvabile.
Plângeți-vă în fața oamenilor puternici. Ei vă vor da sfaturi bune, își vor împărtăși experiența, își vor demonstra puterea interioară. Sau, în caz de necesitate, vă vor da o mână de ajutor.
Nu ar trebui să vă plângeți de viață nimănui: cuvintele de consolare rareori conțin ceea ce caută omul în ele. Viața este mai plină și mai interesantă atunci când luptăm cu ceea ce ne împiedică să trăim. – Maksim Gorki
