De ce iubim marea… sunetul valurilor care parca ne spala sufletul…

De ce ne este atât de greu să fim fericiţi? Un sentiment de neîmplinire ni se strecoară uneori în suflet, iar la întrebări despre fericire rămânem în dilemă. Suntem sau nu fericiţi? Uneori se pare că este atât de greu să experimentăm zilnic fericirea, încât renunţăm la căutare şi adoptăm o atitudine pasivă. Care este, de fapt, problema din spatele nefericirii noastre? Deși inconștient, suntem marcaţi de părerea că fericirea este ceva care vine în mod natural, la fel ca ploaia sau ca vântul. Ea vine din exterior şi nu avem nimic altceva de făcut decât să aşteptăm. Alteori, credem că fericirea este într-o strânsă legătură cu ceea ce facem şi ceea ce avem, concepţie care îşi are poate rădăcinile în societatea materialistă în care trăim. Pe stradă sau la muncă, feţe posomorâte îţi spun că așteaptă încă fericirea. Și trec anii peste unii oameni care devin convinși că fericirea e o invenţie a filmelor sau a cărţilor pentru copii. De ce ne e atât de greu să găsim fericirea sau să mai credem că există? În loc să căutăm răspunsurile la nefericire în lipsă și griji, în oameni care ne fac să suferim, în boală sau moarte, mai bine ar fi să le căutăm la un pas de noi. Trebuie să fie ceva care ne scapă mereu și care ne lasă neîmpliniţi. Adevărul e că nu există reţete și soluţii universale, dar, dacă am înţelege măcar puţin motivele care ne determină să fim așa, ne-am oferi libertatea să fim fericiţi. 1. Nu înţelegem corect ce înseamnă fericirea. - Fie o asociem cu ceea ce avem sau ce facem, fie o legăm de factori externi. În felul acesta, ne risipim banii, timpul şi energia urmărind anumite ţinte şi obiective. După ce le atingem, le renegăm, pentru că, de fapt, nu ne-au adus fericirea sau cel puţin nu adevărata fericire. Secretul celor care depășesc această problemă e acela că înţeleg fericirea ca pe o alegere și realizează că se construiește prin atitudini, nu din circumstanţe. Primul profesor de psihologie al SUA, William James, spunea că „cea mai mare descoperire a oricărei generaţii este aceea că omul își poate schimba semnificativ viaţa prin schimbarea atitudinii”. 2. Nu ne-am împăcat cu trecutul. - O viaţă plină de regrete, de remuşcări şi de simţăminte de vinovăţie ne împiedică să atingem fericirea. Eckhart Tolle, autor al unor cărţi de dezvoltare personală, spunea că originea experienţelor urâte din viaţa noastră nu sunt circumstanţele în care trăim, ci gândurile noastre. Potrivit lui, emoţiile, sentimentele, stările de spirit pe care le avem nu au atât de mult legătură cu ceea ce ni se întâmplă, ci cu interpretarea pe care o oferim acelor lucruri și cu percepţia noastră. Prin urmare, greșelile trebuie lăsate în trecut, mai ales după ce ne-am cerut iertare și nu mai putem repara nimic. 3. Nu folosim ingredientele potrivite. - Luăm de atât de multe ori de-a gata ideea de fericire pe care o are societatea, în loc să ne facem timp să medităm și să o căutăm acolo unde trebuie, încât nu ar trebui să ne mire că nouă nu ni se potrivește. Timpul de meditaţie ar trebui să fie unul special în fiecare zi, în care să realizăm ce contează pentru noi cu adevărat. Alt lucru care ne împiedică în căutarea fericirii este comparaţia cu alţii, care dă naştere invidiei şi unui sentiment de amărăciune. Avem impresia că majoritatea sunt mai fericiţi ca noi, dar e posibil ca dincolo de aparenţe și viaţa lor să fie marcată de aceeași lipsă. În felul acesta, minţim și ne minţim. Unul dintre terenurile periculoase în care apar cele mai multe comparaţii sunt reţelele sociale. Tot ce vedem la alţii ni se pare la superlativ. Imediat apare comparaţia, apoi invidia, apoi mânia şi, în final, dezamăgirea și nefericirea. Nu cunoaştem viaţa celor pe care îi urmărim, dar credem copilărește că acea poză ideală sau acel status inteligent demonstrează cât de fericiţi sunt. Dincolo de motive și de toate lucrurile pe care le putem citi despre fericire, niciodată nu va deveni parte din viaţa noastră până nu o învăţăm. Pentru că fericirea se exersează și se învaţă zilnic, se testează și se maturizează împreună cu noi prin atitudinile pe care le avem faţă de oameni, lucruri și împrejurări. Sursa: semneletimpului.ro Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

 

Câteva gânduri menite să vă scalde sufletele.

“Ați privit marea în momentele ei de plictiseală? Parcă-și agită valurile din scârba de ea însăși. Le trimite să nu se mai întoarcă. Dar ele revin, revin neîncetat. Așa pățim și noi. Cine ne întoarce spre noi înșine, când ne sforțăm mai mult a ne îndepărta?

Nevoia tainică de a te abandona mării, de a te risipi în frământarea zadarnică a tuturor mărilor, sa nu fie un gust de plictiseala infinită și o senzație de evanescență mai vastă ca depărtările? Nici vinul, nici muzica și nici îmbrățișările nu te apropie de dulceața destrămării ca valurile ce se urcă spre absența și nimicnicia ta și te mângâie cu insinuări de dispariție! Marea – comentariu fără sfârșit la Ecleziast…

Un om fericit descifrează el ceva în întinderile marine? Ca și cum marea ar fi făcuta pentru oameni! Pentru aceștia e pamântul, acest amărât pământ… Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într-o armonie voluptuoasa și sfâșietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor.

Și astfel, tonalitatea mării este aceea a unei muriri eterne, a unui sfârșit ce nu se mai gată, a unei agonii înflorite. Nu-ți trebuie o inima bolnavă de nuanțe și nici o simțire atinsă de subtilitățile extazului pentru a surprinde un fior mortal în melodiile marine, ci doar o înclinare spre tainele și vocile melancoliei. Atunci nu mai ești sigur de identitatea ta și trebuie oarecum să te aduni, să te pescuiești neîncetat, spre a nu te înghiți mările din tine și din afara. Nu te poți stăpâni decât între patru pereți. Chemările depărtărilor te împing mai departe de calculul existenței tale…

Publicitate

Marea este o ispită de dispariție numai pentru cei ce au descoperit-o în zile și în nopți, prin introspecție… Având-o în față, îți verifici numai prăpastia acelor zile și acelor nopți… Demonia marină este un viscol aromatic, o ruină căreia nu ne putem refuza fără să călcăm pe ce e mai adânc în noi…, o nobilă descompunere pe care trebuie s-o grădinărim. Și apoi, nu zvâcnește sângele în ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic acordat rănii albastre, mișcătoare și infinite? Suferința asta vastă și lichidă, ea să-mi împlinească un gust de dureri nemăsurate și să-mi astâmpere setea de nefericiri neîntrecute! De s-ar înfuria mările, să-și spargă valurile de inima omenească!

Lași Paradisul pentru rahitici când rătăcești pe malurile mării. Căci el este o mare fără demonie. Icoana raiului nu m-a urmărit decât în momentele acelea periculoase în care ți se topesc încheieturile și ți se moaie oasele, într-o supremă slăbiciune, într-o maximă deficiență. Imaginea cea mai pură pe care o alcătuiește mintea este emanația unei vitalități vacante.

Nicăieri mai mult ca la mare nu ești înclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului. Și nicăieri nu ești mai capabil de un fior religios prin faptul simplu de a privi. O viață plină, cu un nimb de absolut, ar fi aceea în care orice percepție ar fi o revelație. Ești pe cale a o realiza în sugestia amurgurilor marine…”

Emil Cioran,Amurgul gândurilor


Publicitate


Alte Articole