Soarele nu-i interesat deloc daca-i apreciaza cineva existenta. Nici nu se supara pe cineva pentru ca nu-i observa bunatatea sau puterea. Soarele nu-i nervos, nici tulburat pentru ca nu-i spui cat de minunat straluceste. Destinul Soarelui este sa straluceasca. Sa apara, pur si simplu! Nici ploii nu-i pasa daca o placi sau nu. Si ploaia are un destin extraordinar. Si Soarele are un destin extraordinar.
Dar ploii, Soarelui sau ierbii (caci si iarba are destinul ei extraordinar) nu le pasa de laude si nici de critici! Ele isi implinesc destinul si-n vremea asta se bucura de propria lor existenta. Ploaia nu se intreaba niciodata daca oamenii o merita sau nu. Ea picura linistita peste “cei buni si peste cei rai” si asa isi implineste destinul. Si-n destinul acestor “fiinte”, fara de care Viata n-ar fi posibila, se ascunde cea mai mare dintre toate lectiile existentei: “lectia de iubire neconditionata”. Lectia de iubire totala, completa, uluitoare!
Omul se umple continuu de conditii. Pare ca nu face un pas fara sa puna o conditie. Daca el ar ajunge sa fie in existenta ca ploaia sau ca Soarele, ca iarba sau ca oceanul ar fi cu mult mai maret decat sfintii si la fel… de fantastic cum sunt cele facute de Dumnezeu in Univers. Dar printre toate fiintele nu-i nici una mai invesmantata in pretentii decat fiinta omeneasca. N-ai sa vezi o pisica enervata daca o mangai, dar ai sa vezi prin toate cotloanele lumii oameni care resping mangaierea. Nu pentru ca n-ar avea nevoie de ea, ci pentru ca o asteapta de la cineva care nu i-o ofera.
Pisica nu fuge de mangaierea nimanui, dimpotriva; de indata ce se simte mangaiata, incepe sa toarca si sa se lipeasca… de mana care-o iubeste. Cu un om, insa, lucrurile se complica teribil. El vrea, dar vrea ce nu are! El asteapta, dar intotdeauna ce nu este posibil! El viseaza, dar… viseaza ceea ce cu siguranta nu se poate implini. El poate fi bun, dar… cel putin cu o conditie. Daca nu se alege cu nimic din bunatate, la ce bun sa fie el bun?
Intre toate fiintele, aceasta inteligenta fiinta umana sufera… si se zbate in propriul ei cosmar si, prin aceasta, isi neaga bucuria pe care natura n-o abandoneaza niciodata – bucuria de a fi. Bucuria existentei este rasplata aflata la indemana tigrilor, a vulturilor, a ierburilor, a ploilor, a mustelor, dar si a oamenilor. Numai oamenii… alearga dupa bucurie de jur-imprejurul “propriei cozi”, o cauta o viata si tocmai prin cautare… febrila o si pierd. O uita complet. O abandoneaza, cautand-o intr-o directie gresita. Orice ai face pentru un om, el vrea mai mult! Si daca nu vrea mai mult, se gandeste ca vrea ceva ce nu i-ai dat. Si daca nu i-ai dat, nu-i multumit. Daca-i dai de o mie de ori si a o mie una oara nu ai facut la fel, el se supara amarnic. Nemultumirea-i pecetea mintii umane si din pricina ei omul nu poate trai si nici intelege bucuria in care a fost creat.
Poate ca-n toata aceasta framantare si suferinta omeneasca nu-i altceva decat felul in care omul afirma ca are dorinte, dar in loc sa spuna “imi doresc asta”, el spune continuu: “nu am asta, nu am cealalta, ceva nu-i destul de bun, altceva nu pot avea niciodata”. O eroare de formulare ar putea fi, in fapt, cauza nemultumirii interioare: afirmatie in loc de negatie, iata ce lucru simplu! Daca am sti ca putem spune mai des “ceea ce vrem”, in loc de ceea ce nu vrem, am putea realiza o masiva schimbare de atitudine, de energie, de stare a constiintei.
In umbrele nefericirii sade o dorinta de fericire, dar una exprimata… prin concentrare asupra nefericirii. In spatele unei frici de pierdere sta dorinta de a avea. In spatele geloziei sta dorinta de a avea pe cineva numai pentru tine. In loc de “nu-mi place”, sa spui ce-ti place. In loc sa tot repeti “ce nu vrei”, sa spui apasat si clar ce vrei. Ar fi mai mult decat o formulare diferita, mai mult decat o schimbare de atitudine: ar fi mai mult bine si mai multa lumina in noi si, la fel ca ploaia sau ca Soarele, ne-am implini mai usor, mai natural si mai clar destinul!
de Maria Timuc
