Cunosc o bunicuță din Azerbaidjan. Ne întâlneam des pe terenul de joacă pentru copii. Ea se plimba cu nepotul, iar eu cu fiul meu. Vorbeam despre viață și, la început, totul mă surprindea. De exemplu, modul în care familia lor trata membrii mai în vârstă. Părea asemănător unei secte: la conducere era un idol, în fața căruia toți se plecau și așteptau să vadă ce decizie va lua.
Dar ce s-a întâmplat cu independența? Și ce s-a întâmplat cu independența?
Cel mai uimitor lucru este că nimeni nu se considera victimă a tiraniei, era doar un anumit sistem și o ierarhie: cineva conducea, iar altcineva se supunea. Puterea înseamnă mai întâi de toate responsabilitate, nu dictatură. Copiii vor crește și ei și vor conduce, dar în propriile lor familii.
După aceste conversații, mă întorceam acasă și o întâlneam pe vecina de la etajul trei. Ea căra plase mari de la magazin: familia era mare și trebuia să hrănească pe toată lumea. Dar niciuna dintre rude nu se grăbea să o ajute, să-i ușureze povara. Toți aveau treburile lor.
În acel moment, mi s-a părut că vecina nu ar strica să fie puțin idolul familiei. Nu pentru a impune reguli, ci pentru a învăța fiilor ei ce este respectul, compasiunea și ajutorul pentru cei apropiați.
I-am oferit femeii ajutorul meu și am auzit:
“Sunt puternică, mă descurc”, spunea ea mândră. “Nu-i nimic! Mama mea putea să urce frigiderul la etajul cinci în spate.” Dar oare asta înseamnă puterea unei femei? Nu ar trebui să folosească resursele familiei ei?
Ce va învăța copiii ei din acest exemplu? Drumul spre iad este pavat cu intenții bune.
Cum îi transformă unii oameni, fără să-și dea seama, pe cei apropiați în paraziți?
Îți voi spune o pildă arabă veche:
Bătrânul Abdullah a trăit în pustie sub soarele arzător mulți ani. Încă de la copilărie a visat să săpe o groapă uriașă și, în cele din urmă, să ofere copiilor săi, fraților și nepoților lui un lac adevărat.
Problemele și greutățile l-au copleșit, dar într-o zi Abdullah a decis: cel mai bun moment pentru a începe să sape lacul a sosit. A săpat cu zel timp de nouă ani întregi, dar toate încercările de a vedea apă au fost zadarnice. Oamenii râdeau chiar și de perseverența sa aparent fără rost.
În cel de-al zecelea an, nisipul a început să se înmoaie, iar apă a început să se strecoare în groapă. Abdullah a început să sape mai mult decât oricând.
Când toate eforturile sale au transformat groapa într-un lac frumos, rudele lui au fost bucuroase și au spus că Abdullah nu a trăit în zadar acei zece ani de muncă onorabilă.
La care bătrânul, care nu era obișnuit cu laude, modest a răspuns:
“Nu am nici o contribuție aici. Dumnezeu a fost cel care ne-a dăruit acest lac. Nu este atât de minunat pe cât pare, și apa din el nu este atât de curată…”
Oamenii care la început au considerat lacul din pustie o minune au crezut în cuvintele lui. Au încetat să se bucure de apa cristalină pentru băut și au transformat lacul într-un loc mâlos: își spălau picioarele și hainele în el.
Bătrânul vărsa lacrimi amare noaptea, dar ce putea schimba el? Oamenii s-au raportat la rezultatul muncii lui exact așa cum le-a spus el…
Moralitatea acestei povești este: “Niciodată să nu-ți subevaluezi contribuția în relații, să nu-ți minimalizezi meritele, să nu încerci să faci totul pentru ceilalți și în locul lor“.
“Misiunea părintelui nu este să ajungă la merele cele mai înalte, ci să învețe copilul să ajungă la ele.”
